O samă de cuvinte | Ce facem cu „pârdalnicul” și „posmagii”? Când clasicii devin o limbă străină
Este o situație incontestabilă: mulți copii de astăzi nu mai înțeleg clasicii, în special pe cei moldoveni și ardeleni, Vlahuță, să spunem, despre Creangă nici nu mai vorbim, dar chiar Sadoveanu, deoarece foloseau prea multe regionalisme și arhaisme, iar lexicul limbii s-a schimbat mult de un secol și jumătate încoace, de când Eminescu îl ducea pe Creangă la cenaclul Junimea, la conacul Pogor din Copou, în Iași.
Pentru un copil sau un adolescent de azi, deschiderea unei cărți de Ion Creangă, Barbu Ștefănescu Delavrancea sau Mihail Sadoveanu reprezintă tot mai puțin o lectură plăcută și tot mai mult o muncă de descifrare filologică. Replici și fraze celebre din cultura noastră, precum: —„Muieți-s posmagii?” din “Povestea unui leneș” a lui Creangă mai supraviețuiesc poate ca expresii împietrite, memorate mecanic de părinți și profesori, dar își pierd substanța vie în mintea noilor generații.
Adevărul crud este că marii autori vechi, mai ales cei din Moldova sau Ardeal - de la Creangă, Sadoveanu și Vlahuță, până la Slavici sau chiar Rebreanu - dar și culegători de folclor precum Petre Ispirescu, nu mai pot fi citiți astăzi de elevi fără un dicționar pe genunchi, note de subsol, sau fără un lexic la finalul cărții. Chiar și cuvinte banale din cărți de autori într-o vreme obligatorii în școală, cuvinte precum “posmagi”, “cimilitură”, “ghiuj” etc. devin misterioase și rebarbative.
Când un tânăr dă peste cuvinte precum posmagi, pârdalnic, ciubotă, teleagă, aldămaș sau proclet, lectura se oprește locului. Ritmul povestirii se rupe, atenția se disipează, iar efortul cognitiv de-a căuta sensul fiecărui termen transformă povestea într-un exercițiu arid de deconstruit fraze. Literatura își pierde principala sa calitate: aceea de-a trage cititorul spre o altă lume și devine un efort de decriptare à la Derrida cerut (sau impus la școală) unui adolescent care nu știe ce e hermeneutica.
La Sadoveanu, mai ales în romanele istorice și în proza de atmosferă, arhaismele și regionalismele construiesc culoarea locală și temporală. La Ispirescu, culegătorul de basme populare, limba țăranilor din secolul al XIX-lea este transcrisă de el neatinsă. Rezultatul? Pentru un copil de azi crescut în oraș, cu vocabular modelat de internet, seriale de Netflix și manuale sterilizate și standardizate, lectura se transformă într-un obstacol, mai ales când e obligatorie.
„Muieți-s posmagii?”
În „Povestea unui om leneș” a lui Creangă, leneșul e dus la spânzurătoare. O cucoană se oferă să-l hrănească cu posmagi (bucăți de pâine uscată), iar el întreabă: „Da’ muieți-s posmagii?”.
Replica a ajuns expresie pentru omul care vrea totul de-a gata. Generații întregi au râs de întrebarea leneșului lui Creangă. Dar înainte ca un copil de zece sau doisprezece ani să râdă astăzi, trebuie să înțeleagă două lucruri: ce sunt posmagii și ce înseamnă „muieți” (cel puțin în România, chiar dacă mai puțin în R. Moldova). Dacă e nevoie să deschidă dicționarul înainte de poantă, Creangă a pierdut deja o parte din avantaj.
Așadar, în numai trei cuvinte, un copil de azi se lovește deja de două dificultăți: muieți = „înmuiați” și posmagi = pâine uscată. Iar în imediata vecinătate apar “a chiti” (a socoti, a crede, a aprecia); “a se lehămeti” (a se scârbi, a se sătura de ceva); “a se cârni” (a se mișca, a se urni); “nărav”, “dânsul”(acestea poate-s vag știute, însă niciodată folosite în sudul Moldovei).
Desigur, o formulare modernizată ca: „Sunt înmuiați pesmeții?”transmite informația, dar nu mai este Creangă. „Muieți-s posmagii?” are ritm, comic, accent social, oralitate și caracterizare. Leneșul este atât de leneș încât nici întrebarea pofticioasă înainte de moarte n-o rostește într-o română neutră. Explicând perfect replica, riști să omori gluma.
Desigur, Creangă reprezintă cazul extrem deoarece limba lui era foarte marcată regional chiar și pentru cititorul cultivat din vremea lui. Aici începe dificultatea întâlnirii dintre literatura veche și cititorul tânăr. Creangă nu îi cere copilului doar să urmărească o poveste. Îi cere să intre într-o gospodărie, într-un sat și într-un fel de a vorbi pe care poate nu le-a cunoscut niciodată. În Amintiri din copilărie, printre întâmplările lui Nică apar „știoalnele”, „țarinile”, „colbul”, „oleacă”. Unele cuvinte se ghicesc din context, „oleacă” mai e folosit și azi. Altele cer o oprire, o întrebare, o voce care să le explice. Ceea ce pentru Creangă era graiul mamei lui din Humulești, pentru un elev din 2026 devine aproape o limbă străină.
Dar nu numai moldoveanul Creangă pune asemenea probleme. În România pitorească, Vlahuță lasă un om să povestească firesc despre apa băută din „șipot”. La Ispirescu, basmul își păstrează formulele, obiectele și vorbirea unei lumi depărtate de camera copilului de azi. Iar la Sadoveanu, un „hârzob” cu păstrăvi nu devine mai ușor de imaginat dacă îl trecem grăbiți cu vederea: este un coșuleț împletit, folosit pentru pește. Sunt detalii mici, dar din ele este făcută lumea acestor cărți. Cu alte cuvinte, problema nu este un cuvânt necunoscut la două pagini, ci deseori copilul e obligat să decodeze limba în timp ce încearcă să urmărească povestea. Așa încât o parte din clasicii români nu mai pot fi presupuși ca fiind imediat inteligibili copiilor de astăzi fără mediere lexicală.
Bariera lexicală: când arhaismele blochează atenția
Limbajul vechilor autori încă predați în școli ca cele mai mari valori le limbii și literaturii române este așadar saturat de regionalisme, arhaisme, forme fonetice moldovenești sau ardelenești și sintagme legate direct de viața rurală din secolele XIX și XX, o lume pe care copilul urban conectat la ecranul telefonului nu o recunoaște absolut deloc.
Atunci când fiecare pagină devine un câmp minat de termeni necunoscuți, reacția firească a copilului nu mai e curiozitatea, ci respingerea. Clasicii devin, astfel, „teme pentru școală”, lecturi obligatorii și învechite de care elevii fug imediat ce au scăpat de examene.
În fața acestei prăpăstii lingvistice, reacția conservatoare din școală este foarte adesea una morocănoasă: „copiii de azi nu mai citesc și nu mai au răbdare”. Însă rețeta insistenței pe texte integrale neadaptate, predate cu metodica de acum cincizeci de ani, produce exact efectul contrar: dispariția definitivă a chefului de-a mai încerca. De aceea se impune o regândire și readaptare a manualelor de limbă și literatură, astfel încât să nu fie nevoie ca elevul să-i reproșeze învățătoarei, precum în nuvela «Alexandru Lăpușneanul» a lui Costache Negruzzi: „Ai să dai samă, Doamnă!”?
Întrebarea fundamentală: cum păstrăm literatura clasică vie, fie și permanent muribundă?
Și iată că deodată ne confruntăm cu o problemă care a fost eternă. Să ne gândim și la transmiterea culturii în Evul Mediu, când toți acei copiști, călugării care se chiorau, pierzându-și vederea copiind manuscrise vechi, deseori fără să le înțeleagă. Și aici am putea aminti cu profit o tentativă precum cea a francezilor, sau mai degrabă a francofonilor din grupul Oulipo, dintre care cei mai cunoscuți sunt și astăzi Georges Perec și Raymond Queneau. Dar tot acolo din acel grup a mai făcut parte și românul (sasul) Oskar Pastior.
Cei din grupul Oulipo își puneau așadar întrebarea cum să procedeze pentru ca anumite opere ale trecutului să poată fi citite și savurate în contextul de azi, când cel în care au fost scrise textele respective nu mai e perceput.
Ei bine, cei din grupul Oulipo, al cărui nume este un acronim de Ouvroir de littérature potentielle în franceză, au propus conceptul de “proteză literară” și anume că anumite texte ar putea fi pur și simplu adaptate sau rescrise, cel puțin parțial, pentru a corespunde cu gustul zilei. Sau că anumite fiorituri și lucruri care nu mai corespund gustului epocilor următoare ar putea fi tăiate, rabotate sau prescurtate. Același lucru l-a făcut de pildă și marele poet al sec. XX Ezra Pound, deși aici aș preciza că deja Cervantes în Don Quijote făcuse ceva similar.
Ezra Pound, traducând o piesă de Sofocle, a propus ca piesa să fie adusă la gustul zilei și ca sclavii de acolo să vorbească în engleză cu accent și lexic din argoul negrilor americani. Și atunci sclavii lui Sofocle vorbesc ca și cum abia ar fi ieșit din Bronx. Aceasta este o proteză literară.
Precedentul spaniol
Tot așa, poetul Andrés Trapiello a lucrat 14 ani la „Don Quijote puesto en castellano actual” (Don Quijote în spaniola de astăzi, 2015). Argumentele lui: doar 2 din 10 spanioli au citit romanul, iar originalul ar avea nevoie de 3.000–6.000 de note de subsol. Deviza lui este: „Los libros se escribieron para leerse” (cărțile au fost scrise ca să fie citite), iar ediția respectivă a stârnit o mare dezbaterea „favor o traición?” (favoare sau trădare?).
În concluzie, literatura clasică nu trebuie „salvatǎ” prin forțare. Ea trebuie făcută accesibilă fără a-i smulge farmecul. În școală, de pildă - predarea contextului înaintea textului. Profesorul poate porni de la poveste, de la umor, de la situație, și abia apoi să „traducă” cuvintele grele.
Un copil care descoperă, cu ajutor, că „pârdalnicul” de pe pagină este un personaj viu, nu un cuvânt mort, are șanse să se întoarcă la Creangă și Sadoveanu mai târziu, când va avea răbdarea și instrumentele. Altfel, riscul este real: generații care vor cunoaște doar din auzite „muieți-s posmagii”, dar nu mai ști de ce râdea lumea când Creangă o spunea. Iar o cultură care își pierde capacitatea de a râde împreună cu clasicii ei își pierde, treptat, și memoria.
