Busola memoriei: „Tot drumul spre Kazahstan și Siberia este cu oseminte ale deportațiilor”
Regimul sovietic i-a deportat mai întâi buneii - o familie de gospodari din satul Ciuciuleni, raionul Hâncești, iar peste opt ani - și pe ea, un copil de nici doi ani, împreună cu mama sa. Astăzi, la 78 de ani, Marcela Ciubotaru privește în urmă cu durere, dar și cu recunoștință pentru faptul că poate trăi în libertate.
În iunie 1941, familia bunicului său, Ion Cebanu, a fost deportată în prima operațiune de deportări în masă organizată de regimul sovietic. Om respectat în satul Ciciuleni, fost primar și cunoscut pentru bunătatea sa, acesta a refuzat să-și părăsească gospodăria și să plece în România, deși avea această posibilitate. Era convins că nu făcuse nimănui niciun rău și că își putea continua viața acasă.
„Bunicul meu stătea pe gânduri ce să facă, încotro să se ducă. Mulți vindeau casele și plecau în România. Bunica îi spunea să treacă și el hotarul cu familia, dar bunicul răspundea: «N-am făcut nimănui niciun rău. N-am pentru ce să-mi fie frică. Am gospodărie, am copii. Cum să las eu casa, munca mea?»”, își amintește Marcela Ciubotaru, eroina celui de-al doilea episod din seria „Busola Memoriei”, difuzată la Moldova 1.
Decizia l-a costat scump. Într-o dimineață, soldații au intrat în casele oamenilor și i-au scos cu forța, lăsându-le doar câteva clipe pentru a-și strânge lucrurile.
„Bunica a sărit din căruță să-l cuprindă. Un soldat a lovit-o cu patul puștii în piept și a alungat-o. Așa au fost despărțiți”, povestește ea.
Numai din Ciciuleni au fost deportate peste 400 de persoane, adaugă Marcela Ciubotaru.
Bărbații în Siberia, femeile cu copiii - în Kazahstan
Deportații au fost urcați în vagoane de marfă, iar bărbații au fost separați de femei și copii. Li s-au luat hainele groase, iar familiile nu au știut mult timp unde ajunseseră cei dragi.
„Trenurile cu bărbați au mers în altă parte, pe altă linie, în Siberia, iar femeile cu copii au fost duse în Kazahstan. Și au fost aruncate acolo. Au trecut prin momente foarte grele”, povestește ea.
Condițiile din trenuri erau inumane. Oamenii primeau pește sărat și alterat, după care li se făcea sete, însă apa era insuficientă.
Potrivit relatărilor din familie, soldații le arătau apa și râdeau de cei care o cereau. Mulți oameni în vârstă și copii nu au supraviețuit pe drum.
„Și și-au bătut joc de ei. Morții îi aruncau pe geam, copiii care mureau îi aruncau pe geam... Tot drumul spre Kazahstan, spre Siberia, este presărat cu oseminte ale deportaților”, punctează Marcela Ciubotaru.
La nici doi ani, despărțită de tată
Drama familiei nu s-a încheiat odată cu prima operațiune de deportări în masă. În 1945, mama Marcelei s-a căsătorit cu un învățător din Lozova, iar în 1948 s-a născut Marcela.
În 1949, când fetița avea un an și zece luni, mama sa, însărcinată în luna a cincea, a fost reținută și deportată din nou, împreună cu alte rude.
Tatăl a rămas acasă, fără să știe unde să-și caute soția și copilul. Zile întregi a mers în jurul închisorii din Chișinău unde erau deținute, sperând să afle vești despre ele. La un moment dat, i s-a permis să-și vadă familia de la distanță.
„Mama cu mine în brațe a ieșit, dar nu aproape. Și eu, când l-am văzut, am început să strig cu glas sălbatic: «Tata, na fata! Tata, na fata!»”, este ceea ce a auzit ea disctându-se despre acest episod în familie.
Tatăl a încercat să se apropie, însă un soldat l-a amenințat.
„Soldatul acela s-a apropiat de tata și i-a spus: «Pleacă de aici, că de altfel te împușc!». În momentul acela am încetat să vorbesc. Și din ziua aceea nu am mai vorbit până am ajuns în Kazahstan”, își amintește Marcela Ciubotaru.
Ulterior, tatăl a reușit să ia legătura și să se ajungă alături de ele în exil. Părinții au muncit pentru a-și întreține copiii, încercând să le ofere o viață cât mai apropiată de normalitate, deși lipsurile erau permanente.
O copilărie marcată de lipsuri și frică
În Kazahstan, Marcela a cunoscut nu doar sărăcia, ci și sentimentul de a fi exclusă. La grădiniță, nu era luată la activitățile artistice alături de ceilalți copii.
Când grupul mergea să învețe poezii sau să pregătească spectacole, ea rămânea într-o cămăruță cu o îngrijitoare care încerca să o consoleze.
„Eu știam toate poeziile de la copii, dar pe mine nu mă luau niciodată la concerte. Când pleca grupul în sala de muzică, dădaca mă lua în cămăruța ei. Era o femeie care mă mângâia și îmi dădea câte o bomboană”, povestește ea.
Lipsurile erau atât de mari, încât nici măcar alimentele de bază nu făceau parte din viața ei de zi cu zi.
„Eu de unt și de lapte n-am știut până m-am întors în Basarabia”, spune Marcela Ciubotaru.
Familia s-a întors în 1956, când ea a mers în clasa întâi. Însă revenirea acasă nu a însemnat sfârșitul fricii. Foștii deportați erau priviți cu suspiciune, iar părinții evitau să vorbească în fața copiilor despre experiențele trăite, de teamă ca trecutul lor să nu le afecteze viitorul.
Chiar și atunci când a ajuns la universitate, Marcela a fost avertizată să fie atentă la ceea ce scrie despre familia sa.
„Când am intrat la universitate, mama m-a prevenit: «Nu scrie în anchetă că suntem din familie de deportați». Au fost cazuri când oamenii au fost dați afară după ce s-a aflat acest lucru”, afirmă doamna Marcela.
„N-aveai voie să spui adevărul”
Marcela Ciubotaru consideră că represiunile sovietice nu au însemnat doar deportări, foamete și pierderea caselor, ci și o încercare de a șterge identitatea oamenilor. Tradițiile, obiceiurile și manifestările culturale românești erau descurajate sau interzise, iar oamenii trebuiau să fie atenți la fiecare cuvânt.
„Hora, urăturile de Crăciun erau interzise. Mărțișorul era prezentat ca ceva superstițios, ceva din trecut, care nu se poartă. Nu dădeau voie. Foarte multe lucruri frumoase ale poporului nostru au fost șterse”, afirmă ea.
În opinia sa, una dintre cele mai grave consecințe ale regimului a fost faptul că oamenii au fost privați de propria istorie și învățați să privească trecutul printr-o versiune impusă.
„Trebuia să fii foarte atent ce spui. N-aveai voie să spui adevărul. N-aveai voie să-ți lauzi cultura ta, n-aveai voie să vorbești despre lucrurile frumoase ale poporului tău. Am fost privați de istoria noastră adevărată, de trecutul nostru. S-a creat o istorie nouă și ni s-au dat niște valori false”, explică Marcela Ciubotaru.
Ea subliniază că generațiile tinere trebuie să cunoască aceste experiențe și să nu idealizeze o perioadă în care oamenii trăiau cu frica de a-și exprima opiniile.
„Mai bine ca acasă nu este nicăieri”
La 78 de ani, Marcela Ciubotaru privește în urmă cu durere, dar și cu recunoștință pentru faptul că poate trăi în libertate. Pentru ea, a fi acasă înseamnă mai mult decât a avea un loc în care să locuiești. Înseamnă să poți vorbi în limba maternă, să-ți păstrezi tradițiile și să-ți exprimi gândurile fără teamă.
„Poporul nostru este un popor harnic, este un popor deștept. Și dacă are libertatea de a crea, de a crește, el poate să o facă”, spune ea.
Ea îi îndeamnă pe oameni să-și păstreze demnitatea, bunătatea și respectul unii față de alții, valori pe care nici suferința, nici nedreptatea nu ar trebui să le poată distruge.
„Mai bine ca acasă nu este nicăieri. Libertatea aceea pe care o am acasă, la mine, nu o am nicăieri. Eu pot ieși în oraș, pot merge oriunde și pot vorbi în limba mea. Pot să mă indignez dacă ceva nu-mi place și nu-mi este frică”, afirmă Marcela Ciubotaru.
Apoi rostește simplu cuvintele care rezumă întreaga sa poveste: „Eu sunt acasă”.
Episoadele din seria Busola Memoriei pot fi urmărite în zilele de miercuri, joi, vineri și sâmbătă, începând cu ora 21:50, la postul public de televiziune Moldova 1.
CITIȚI ȘI:
