O samă de cuvinte: Lumina vine din Balcani… odată cu moaștele
„Moaște”… „lumină”… De unde vin vorbele astea? Originea cuvintelor a fascinat dintotdeauna, încă din cele mai vechi timpuri, iar în dialogul «Cratylos» Platon încearcă să deslușească dacă limbajul și cuvintele țin de o convenție pură (cuvintele capătă forma pe care le-o dăm prin acordul oamenilor); sau dacă vorbele au o origine naturală (fiecare lucru posedă un nume „corect”, care îi aparține prin natura sa).
Istoria vorbelor (știința etimologiei) e plină de interesante accidente în evoluția sensului, accidente care pot sugera explicații pentru anumite fenomene culturale. Limba vorbește prin noi, iar cuvintele au o istorie pe care nu o putem înțelege decât ulterior. Omul obișnuit, pentru care limba este un dat, nu își pune cel mai adesea întrebări în legătură cu originea cutărui sau cutărui cuvânt, deoarece el se simte, am putea spune, „vorbit” de limbă, traversat de Logos.
Abia când forțăm unele întrebări vine și mirarea. Astfel, puțini se întreabă de ce termenul tehnic bisericesc, dar și cu valențe literar-poetice, „moaște” nu are singular în română… Sigur, și în alte limbi, chiar și în rusă, găsim un plural, relicve, реликвии, dar el are și singularul relicvă (реликвия). „Moaște” însă nu, este doar un plural și puțini se întrebă de ce și care e originea cuvântului.
Ei bine, pentru că în slavona țârcovnicească, de biserică, „moaște” era deja un plural feminin: „moști”, мошти, literalmente: „puterile” sfântului ale cărui resturi sunt venerate. Mошти, sau мощи, singular: мощь, vine de la verbul „a putea”: mogu > moști, exact ca în română a putea > putere. Asta este tot. „Moaște” era un plural feminin în slavă și înseamnă „puterile” mortului.
„Moaștele”, „hramul”, „prohodul” și multe alte lucruri care țin de ritualul exterior al bisericii provin astfel din perioada în care biserica Munteniei și Moldovei depindea de episcopiile slave balcanice, vechi bulgare; în schimb, termenii fundamentali ai creștinismului, de la „cruce” și „păcat” la numele însuși de „biserică” au rămas din latină, iar o asemenea arheologie lingvistică poate oferi serioase indicii în legătură cu evoluțiile culturale.
Dar și „lumina” vine din Balcani
Oricât de ciudat ar părea vorbitorului de ani, românescul „lume”, la origine însemnând lumină — sau lampă, lumânare (din latinescul lumen și rămas cu acest sens de lumânare, candelă în provensală (lume) şi de lumină în catalană (llum) –, a căpătat mai târziu în română sensul de univers (sau, alternativ, de totalitatea oamenilor) pe care îl are astăzi, sub influenţa limbilor slave dimprejur.
Într-adevăr, în bulgara veche, svĕtŭ avea atât înțelesul de lumină, cât şi de univers, sensuri păstrate de altfel până azi și în rusescul svet: lumină și lume, univers.
Dar în Balcani termenii s‑au diversificat lent: românescul lume şi bulgarul svet au păstrat doar sensul de univers, în vreme ce, pentru lumină, cele două – româna și bulgara –, influenţându‑se reciproc, au adăugat sufixul slav ‑na (bg. svetlina = rom. lumină).
Odată trecut de la înțelesul de lumină la cel de univers, cosmos, vechiul „lume” a mai calchiat și sensul de „totalitatea oamenilor“ pe care‑l are kósmos în greaca modernă: lumea = oamenii.
Iată câteva exemple (lumina și moaștele, printre atâtea altele) care arată că limba vorbește prin noi și că nu noi suntem cei care-o controlează.
