O samă de cuvinte: Cireșar și Brumar, sau arheologia lingvistică grație calendarului
„Bătrâna... veștejită și uscată ca o frunză de brumar” (Barbu Delavrancea)
„Frunză de brumar”… Dacă vreți să vă convingeți că românii și albanezii au stat odinioară la aceeași masă, nu căutați în oase, nici în morminte, ci uitați-vă în calendar. O privire asupra calendarului vechi al românilor, dinainte de adoptarea numelor franțuzești și italiene ale lunilor anului, ne permite o surprinzătoare inițiere în peisajul cultural balcanic de dinaintea statului națiune și de „pașoptism”.
Numele populare ale lunilor în română au fost de multe ori tratate ca niște curiozități folclorice, bune pentru calendarele bisericești și pentru poeziile din abecedar. Puse însă alături de numele vechi ale lunilor din albaneză, ele devin un document istoric de prim rang. Nu pentru că ar dovedi o înrudire genealogică directă între cele două limbi (româna e o limbă romanică, albaneza o ramură separată a familiei indo-europene), ci pentru că arată un mod comun de a gândi timpul, format într-un spațiu comun.
Să luăm numele vechi al lunii ianuarie, „cărindar”, cu -r-. E limpede că nu avem acolo altceva decât cuvântul „calendar”, dar și „kalendae” și că numele a fost dat primei luni pentru că deschide anul, iar vechimea termenului este arătată chiar de evoluția lui fonetică: transformarea lui N în R prin acel fenomen numit rotacism, care a făcut și ca latinescul „fenestra” să devină „fereastră”.
Calendarul pe care l-am împărțit cu albanezii
Calendarele populare sunt arhive involuntare. Nimeni nu le-a redactat, nimeni nu le-a impus administrativ, și tocmai de aceea păstrează urme pe care documentele oficiale le-au șters. Numele vechi ale lunilor, în română și în albaneză, arată o asemănare care merge dincolo de coincidență și care spune ceva despre o lume comună, balcanică.
În iunie, românul de la țară spune că e luna lui cireșar. Albanezul nu spune doar la țară, ci și astăzi, oficial, în ziar, la televizor, în actele de stat: qershor. Qershi înseamnă cireașă. Cireșar, qershor. Aceeași cireașă latinească, aceeași idee, același sufix moștenit din latină. Doar că albanezii au fost mai consecvenți: ei au făcut din luna cireșelor lună oficială, noi am lăsat-o bunicilor și calendarelor bisericești.
Și nu e singura. Ianuarie, am spus, se numea la noi cărindar, de la calendele romane și de la calendar. La albanezi, în graiurile vechi, kallnuer sau kallnor. Februarie e la noi făurar, iar la albanezi, prin sate, fruer sau flevar. Amândouă din latinescul februarius, roase de gurile unor țărani care nu citiseră niciodată un calendar roman, dar îl moșteniseră.
Ce avem așadar în comun
Iunie: cireșar / qershor. În albaneza standard, qershor este numele oficial al lunii iunie, format de la qershi, „cireașă”. În română, cireșar e un nume popular, tot de la cireașă. Ambele cuvinte vin din latinescul târziu ceresia, cerasea, cu sufixul -arius.
Ianuarie: cărindar / kallnuer. În română, cărindar, de la calendae (cu r din l, ca în multe cuvinte moștenite). În albaneza dialectală: kallnuer, kallënduer, kallnor, de la latinescul calendarium.
Februarie: făurar / fruer. Româna are făurar, din febr(u)arius, apropiat apoi prin etimologie populară de faur, „fierar". Albaneza dialectală are fruer, frur, flevar, din același februarius. Albaneza standard a ales însă alt nume: shkurt, „cel scurt”.
Noiembrie: brumar / brymës. Româna: brumar, de la brumă. Albaneza veche: brymës, brymuer, de la brymë, „brumă, promoroacă”. Ambele vin din latinescul bruma.
Aprilie și august. Româna populară spune prier și gustar; albaneza standard spune prill și gusht. Toate patru vin din aprilis și augustus.
Decembrie: undrea / shëndre. Româna: undrea (și îndrea, andrea), luna Sfântului Andrei, care se serbează pe 30 noiembrie și deschide iarna. La albanezi? Shëndre. Adică tot Sfântul Andrei, Shën Ndreu. Albanezii mai au, ce-i drept, și un alt nume pentru decembrie, dimëror, „luna iernii”, de la dimër, iarnă. Dar perechea adevărată a „undrelei” noastre e shëndre: același sfânt, aceeași lună, aceeași idee. „Undrea” românească a putut fi influențat atât de numele sfântului Andrei, cât și de albanezul dimër = iarnă.
Bruma care nu-și găsește luna
Cea mai frumoasă potrivire nu e însă un cuvânt, ci o ezitare. În română, brumarul alunecă între octombrie și noiembrie: în unele zone există brumărel (octombrie) și brumar (noiembrie), în altele brumar-mic și brumar-mare. În albaneză, materialul dialectal înregistrează „bruma întâi” (brym i parë), „bruma a doua”, „bruma a treia”, răspândite între septembrie și noiembrie. Același mod de a număra toamna după brume, nu după zile.
La noi, brumarul fuge între octombrie și noiembrie: în unele sate e brumărel și brumar, brumarul mic și brumarul mare. La albanezi există „bruma întâi”, „bruma a doua”, „bruma a treia”. Același calendar al ezitării, de o parte și de alta a Dunării.
(Este comic că fără nicio legătură cu spațiul balcanic, termenul a intrat și în calendarul revoluționar francez: brumar traduce și brumaire. De aici titlul consacrat al lui Marx, «18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte». E singurul context în care vorbitorii de azi mai întâlnesc cuvântul.)
Sfinții care numesc lunile
Ambele calendare populare numesc apoi lunile și după marile sărbători de hotar ale anului păstoresc și agricol. Albanezii au Shëngjergj (Sfântul Gheorghe) pentru mai, Shmitër (Sfântul Dumitru) pentru octombrie, Shënmhill sau Shënmarti pentru noiembrie, Shëndre pentru decembrie. În română, Sângeorzul și Sâmedrul sunt marile termene ale ciobanilor (urcarea și coborârea turmelor), iar undrea a devenit chiar numele lunii.
Și partea cea mai simpatică e că nici românul, nici albanezul nu au așteptat să le spună cineva de la Roma sau de la Constantinopol cum să-și boteze lunile. Au făcut-o singuri, dar la fel, ca doi vecini care nu-și vorbesc, dar își vopsesc gardul în aceeași culoare.
Lingviștii au un cuvânt nemțesc pentru asemenea vecinătăți: Sprachbund, „uniunea lingvistică”. Româna, albaneza, bulgara, macedoneana și greaca au trăit atâta vreme împreună, încât, deși sunt limbi diferite, au ajuns să gândească la fel. Pun articolul la coada cuvântului: omul, njeriu. Numără la fel: unsprezece, „unu peste zece”. Și, iată, își împart anul la fel, după cireșe, după brumă și după sfinți.
Așa că, data viitoare când cineva vă spune că poporul român s-a născut singur, sub un brad, la nord de Dunăre, întrebați-l de ce, în luna lui cireșar, limba noastră seamănă atât de bine cu cea a vecinilor de la Tirana și din Kosovo. Și oferiți-i o cireașă. Sau, mai bine, o qershi.
