Corespondență // NATO: serviciul militar selectiv, soluția suedeză pentru deficitul de soldați
Confruntată cu dificultăți de recrutare în forțele armate, Suedia — membră acum în NATO — a reactivat serviciul militar obligatoriu, dar selectiv, în 2017. Anul acesta, 8.000 de tineri au fost atent selecționați pentru a beneficia de formare cu o durată cuprinsă între 9 și 15 luni. Acest model de conscripție inspiră mai multe țări ale UE.
Suedia, țara scandinavă, care nu a experimentat un conflict armat de 200 de ani, este angajată într-o cursă de reînarmare. Nu mai puțin de 119 miliarde de coroane (aproximativ 10 miliarde de euro) sunt cheltuite pentru apărare în 2024, dublu față de bugetul din 2020.
Carnetele de comenzi ale companiilor din sectorul militar-industrial sunt pline și, ca și în industrie, armatei îi lipsesc cu disperare arme. Pentru a rezolva această lipsă, Departamentul Apărării intenționează să crească numărul militarilor, încurajând recrutarea intensivă.
În majoritatea democrațiilor occidentale s-a renunțat treptat la serviciul militar obligatoriu și s-a trecut la o armată de profesioniști, nu însă într-un caz aparte cum e Elveția, țară care nu face parte din UE și nici din NATO și unde funcționează conceptul de „armată a cetățenilor“, în care fiecare cetățean poate fi, teoretic, mobilizat în caz de nevoie.
În afară de Suedia, în UE, serviciul militar este obligatoriu în șapte țări, care sunt Austria, Grecia, Cipru, Danemarca, Finlanda, Lituania și teoretic Cehia. După 1989, țările care au aderat la NATO si-au modernizat armata si au transformat-o, cele mai multe, într-o armată de profesie. În unele a fost mai greu decât în altele. În Cehia, de pildă, reforma armatei a trebuit sa treacă printr-o ameliorare a imaginii acestei instituții în ochii populației. De la soldatul Švejk încoace, trecând prin comunism și prin felul în care s-a compromis în 1968, armata cehă nu a fost niciodată privită cu simpatie de populație, cum este în România, de pildă.
Germania, la rândul ei, poate în orice moment reintroduce in mod legal serviciul militar obligatoriu. Asta nu e neapărat ceva nou. În Franța, Emmanuel Macron a evocat recent posibilitatea reintroducerii, sub o formă sau alta, a serviciului militar obligatoriu.
Și obiectorii de conștiință?
În ciuda unei intense campanii de recrutare, numărul personalului militar activ german a scăzut la 181.500 anul trecut. Ministrul apărării, Boris Pistorius, în prezent cea mai populară personalitate politică din Germania, insistă de luni de zile asupra necesității de a face armata „aptă pentru război” pentru a asigura apărarea țării și pentru a-și juca rolul în NATO.
După ce și-a întrerupt finanțarea de la Războiul Rece, Germania a investit masiv pentru a-l aduce la curent timp de doi ani, dar ministrul cere mai multe resurse. Cancelarul Olaf Scholz și alături de el majoritatea SPD (social-democrați) și Verzii, aliați în cadrul coaliției guvernamentale, au pledat până acum pentru o acțiune total voluntară. Conservatorii, din opoziție, sunt în favoarea reintroducerii serviciului obligatoriu, inclusiv femeilor tinere, cu posibilitatea de a presta serviciul de interes general.
Problema este că o țară precum Germania, care urmărește să facă același lucru, e o țară extrem de legalistă, iar refuzul de conștiință de a face parte din serviciul militar obligatoriu a ajuns până la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Deja în 2018, Curtea Europeană a decis într-un verdict că: „deși Art. 91 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu se referă explicit la dreptul la obiecție pe motive de conștiință, [Curtea Europeană a Drepturilor Omului] consideră totuși că refuzul serviciului militar, atunci când este motivat de un conflict grav şi insurmontabil între obligația de a servi în armată şi conștiința unei persoane sau convingerile sale sincere şi profunde, de natură religioasă sau de altă natură, constituie o convingere ce atinge un grad suficient de forță, de seriozitate, de coerență şi de importanță pentru a antrena aplicarea garanțiilor art. 91[…]." În ultima jumătate a secolului 20, dreptul de a refuza înrolarea în armată și portul armelor a fost înscris în legislația mai multor state.
Această tendință a coincis cu eliminarea serviciului militar obligatoriu în mai multe state europene, între care Marea Britanie, Germania, Irlanda, Olanda, Belgia, Luxemburg, Franța, Spania, Italia, Portugalia și România.
România: «noua strategie a apărării»
În România, proiectul «noii strategii a apărării» a fost făcut public de către ministerul Apărării în luna mai a anului 2020 și, printre alte reforme propuse care au atras atenția, el prevede reintroducerea serviciului de militar voluntar în termen.
În capitolul unu al acestei strategii sunt trecute în revistă „riscurile și amenințările de natură militară la adresa securității României”. O atenție deosebită e dată bazinului Mării Negre, iar printre provocările strategice se menționează: „perspectivele limitate de soluționare a conflictelor înghețate din regiunea extinsă a Mării Negre (inclusiv Transnistria), corelate cu fragilitatea situației de securitate în Balcanii de Vest, precum și instabilitatea din Orientul Mijlociu și Africa de Nord.” Dacă Orientul Mijlociu și Africa de Nord pot privi direct securitatea României doar ca sursă de refugiați, e limpede în schimb că situația din Transnistria, în măsura în care menține Republica Moldova într-o stare de instabilitate permanentă, trebuie să constituie o prioritate și o preocupare majoră pentru România.
Serviciul de militar voluntar în termen
Pe lângă insistența pe modernizare și digitalizare, o propunere în textul noii strategii atrage atenția asupra „inițierii serviciului de militar voluntar în termen, prin care să se asigure formarea și instruirea anuală a tinerilor destinați în principal rezervei operaționale”.
E drept, am spus, cu excepția unor țări precum Elveția sau Israelul, unde serviciul militar obligatoriu ține de identitatea națională, puține mai sunt azi țările în Europa care nu au trecut la o armată de profesie, eliminând recrutarea, uneori chiar cu riscul de a reduce capacitatea de apărare a țării, precum protestează NATO. Cazul Bulgariei
Dacă luăm un caz precum vecina României Bulgaria, vedem că între 1989 si 1999, Bulgaria își redusese deja substanțial efectivele armate, coborând de la 115.000 militari la 70.000. Apoi schimbările au continuat, până ce s-a ajuns la situația actuală, când totalul forțelor armate ale Bulgariei nu depășește 40.000 de oameni, cu toții militari de profesie.
Profesionalizarea armatei este însă foarte recentă, întrucât, chiar și după primirea în NATO, Bulgaria a menținut serviciul militar obligatoriu pana în 2007. Reducerea atât de drastica a efectivelor militare a fost criticată de-a lungul anilor de diverși politicieni din opoziție, care argumentau ca Bulgaria a ajuns să nu se mai poată apăra în caz de nevoie, în condițiile în care țări vecine cum sunt Grecia și Turcia mențin armate importante.
Apărătorii reformelor au subliniat însă că, dimpotrivă, forțele reduse și posedând o înaltă pregătire ale Bulgariei de azi sunt mult mai eficiente decât masivele trupe de militari in termen, nemotivați, din care era formată armata înainte. Mai mult, ca membru NATO, Bulgaria caută să se conformeze și unei alte obligații, 8% din totalul efectivelor fiind trimiși în misiuni in străinătate, in special in Irak si Afganistan.
De fapt, problema cea mare cu care e confruntată în acest moment armata Bulgariei, odată încheiată recrutarea obligatorie, este găsirea personalului necesar care să dorească o carieră în armată. În ciuda anunțurilor repetate, numărul voluntarilor rămâne relativ mic și puțini sunt cei care caută să devină soldați de profesie.
Toate aceste chestiuni redevin de actualitate pentru că, după entuziasmul primului deceniu de după căderea comunismului, când țările din întreaga Europă au început să-și reducă efectivele și să anuleze serviciul militar obligatoriu, revine acum ca o evidență nevoia păstrării unui număr suficient de militari în uniformă. Ideea că tehnologia ar fi suficientă a fost o modă trecătoare.
Autor: Dan Alexe
