Evocări // In memoriam Angela Păduraru
Privighetoarea de la Nemțeni, devenită apoi a tuturor iubitorilor de muzică populară, Angela Păduraru, Artistă Emerită, a văzut lumina zilei acum 85 de ani. Artista, cu un destin dramatic, s-a aflat cu multă pioșenie pe Olimpul cântecului folcloric la sfârșitul anilor 60, începutul anilor 70, fiind cea mai admirată și cea mai ascultată voce feminină de la noi.
Vocea ei pură, în culori solare și deosebit de calde, ținuta firească, modestia, blândețea ei având originea în universul rural din care provine – Angela Păduraru a fost irepetabilă, iar cântecele ei, cu valoare de unicat. „De s-ar face dealul vale” „Pasăre cu pene lungi”, „Mamă, eu te las cu drag”, „Dor mi-e, puiule, de tine”, „Plopule, copac frumos”, „Foaie verde matostat”, „Zi-i, bade, cu fluierul”, „Vale, vale și iar vale”, „Arde dorul după tine”, sau prima romanță înregistrată la Radio Moldova – un adevărat miracol în acele timpuri – „Ora despărțirii”, inspirată de versurile Veronicăi Micle, aceste și atâtea alte cântece sunt ale vocii și ale sensibilității ei, ale bucuriilor și frustrărilor feminine trăite de ea – și aici e tenta insolită a Angelei Păduraru – cu seninătatea și împăcarea de a nu cere Providenței mai mult decât ceea ce i-a hărăzit destinul.
Cântecele Angelei Păduraru plasate astăzi pe Youtube de admiratorii săi, altele câteva înregistrate, împreună cu Orchestra „Folclor”, pe un disc de vinil, iar cele mai multe, peste o sută, păstrate în „fondul de aur” al instituției publice Radio Moldova, aceste melodii de dragoste, de dor, de pahar, de voie bună, aceste balade sau cântece-mărturisiri – toate par să se zămislească într-o pace (sau resemnare?) interioară, într-o smerită simțire feminină având aceeași tentă luminoasă a bucuriei – bucuria de a se abandona vocii, frumuseții ei, zborului ei liber pentru a destăinui totul doar în cântec și prin cântec!
Fără dezlănțuiri pasionale, fără explozii dramatice, doar cu lumina glasului plutind între vis și realitate. Niște efuziuni confesive încredințate mai mult respirației melodice decât gestului teatral, cântece, în care erupțiile emoționale se resimt doar în surdină, transpare doar acea candoare, acea blândețe și împăcare (mioritică?) a întregii ei ființe de a-și trăi drama ca pe un dat al fatalității („Of, of, mamă, prea ușor m-ai dat/ Ca pe frunza din copac/Ca pe frunza de pelin/ Înapoi să nu mai vin.”). Și mereu cu aceeași obstinată resemnare provenită, în egală măsură, din versul cântecului, dar mai ales dintr-o stare de fascinație, fascinația inocenței – a vocii, a modulației și a discreției timbrului ca expresii ale ființei ei – în fața predestinării iminente a nefericirii.
Angela Păduraru se naște cu doi ani înaintea ocupației sovietice a Basarabiei. A fost orfană de mamă, răpusă de o bombă care a explodat chiar în curtea familiei Păduraru, apoi și de tată, condamnat la 10 ani de muncă silnică „pentru colaborarea cu administrația română”; rămâne în grija surorii mai mari și nu absolvă decât șapte clase în școala din satul de baștină Nemțeni, Hâncești, fostul jud. Lăpușna. Traseu încleștat în umilință, sărăcie și resemnare, fără niciun orizont, chiar dacă mireasma dulce a vocii ei uimitor de curate, pusă pe cântecele culese de pe drumurile satului – acest „repertoriu”, deloc copilăresc, această scânteie ancestrală, luminând molcom, a glasului tandreței ei native aduc o pată de culoare neobișnuită la concursurile și festivalurile zgomotoase ale noilor autorități.
Printr-un viraj al destinului, prinde, prin concurs, un loc de coristă în Capela „Doina” a Filarmonicii. Miracolul schimbării vine odată cu apariția, în ’71, a Orchestrei „Folclor” a Radioteleviziunii, creată de lăutarul Dumitru Blajinu pe principiul folclorului autentic, și îi aduce Angelei un post de solistă, la fel și un mediu fertil, în care se prind și înfloresc toate dorurile și toate florile ei de bujori, de trandafir, de tei, de busuioc sau de mușcată. E acompaniată de o orchestră în care fierbe, regăsit, sonul neaoș al muzicii populare, mai e înconjurată și de o întreagă echipă de aranjori-orchestranți (S. Crețu, A. Golomoz, C. Baranovschi, ar fi doar câțiva dintre ei), așa încât Angela se simte ca niciodată în elementul ei – ciocârlia cântă fără să-i pese că nori negri se adună deasupra ei.
Unii și-o amintesc „veselă și deschisă, povestitoare de întâmplări hazlii”, alții dezvăluie „firescul și sinceritatea Angelei” sau „modestia și simplitatea ei proverbiale” provenite – toate – dintr-o „fire blândă și bună la suflet”. Un sezon prielnic, de grație pentru ca solista de la TV și Radio Moldova să-și cânte – într-un flux revelator de libertate – mai ales „dorurile” ei ca să le țese ozoare, să le nuanțeze în diferite culori, mai vesele, înfocate și, inconfundabil, în ritm moldovenesc, sau să le învăluie în blândețe, în blândețea ei mângâietoare, tandră, în luciu mat (Nicolae Sulac a spus mai simplu: „Ea era o cântăreață blândă, cum era și sufletul ei blând.”), așa cum apar ele, ca într-o suită pe același motiv, în „Dorule, măi dorule”, „Dor mi-e, puiule, de tine”, „Dorul tău nu-l pot uita”, „Dorule, de n-ai mai fi”, „Arde dorul după tine” etc.
Angela Păduraru a murit prea tânără și prea amărâtă de soartă la vârsta de 57 de ani. Un grup de admiratori i-au săpat locul de veci la Cimitirul Central, unde, la insistența lor, a fost înmormântată. În amintirea „privighetorii de la Nemțeni”, în satul ei natal, a fost dezvelit un bust și organizat un Festival-concurs al cântecului popular; cu ocazia împlinirii a 75 de ani de la naștere, Poșta Moldovei a emis un timbru cu imaginea ei, iar în m. Chișinău, o stradă poartă numele Angela Păduraru.
