Despre metafore și clișeele etnice în literatura română
O obsesie care merge ca un fir roșu prin literatura în limba română este cea a metaforei umflate... E ceva care a pornit in sec, XIX si si-a atins apogeul la scriitori precum Sadoveanu, care nu făceau decât să imite moda stilului bombastic al unora precum francezul Alexandre Dumas.
Astfel, în romanul istoric (ca mai toate la Sadoveanu) «Zodia Cancerului» (sau «Vremea Ducăi vodă»), ajunși la episodul in care Abatele de Marenne, trimis al regelui Franței la Poartă, se îndrăgostește brusc de Moldova, pe care o traversase reticent, dar iată că dă de o pădure măreață unde i se spune că trăiesc zimbri:
„Abatele se simți pătruns de un simțământ de evlavie, privind minunea dumnezeirii, într-o clipă strălucită și fără păreche în eternitate.”
Pe lânga revelația faptului că șorțulețul masonic al lui Sadoveanu pare să fi avut efecte devastatoare asupra calității producției literare, asta mi-a revelat statutul metaforei burduhănoase la români. Ea a fost întotdeauna pitită în miezul literaturii, stricând până și cele mai banale texte descriptive.
Necruțătorul Barbu Fundoianu, comentând (în Rampa, 28 august 1921) volumul „Amintiri din Junimea” al lui Iacob Negruzzi, unde fostul redactor de la Convorbiri Literare povestește, înecate in zeci de pagini anoste, câteva anecdote edifiante (precum atunci când s-a dus la Veronica Micle sa-i spună ca a înnebunit Eminescu… Indiferentă, Veronica ar fi zis: „A înnebunit Mihai? Se vedea de mult ca așa o s-ajungă…”), Fundoianu așadar exclamă: „Pentru pagina asta, i-as ierta întreg volumul. Dar cine l-a pus, oh, cine l-a pus pe Negruzzi să scrie despre Eminescu: „acest bărbat imens“?!!…””
Iar în epoca comunistă, campionul suprem al acestui tip de metafore a fost Octavian Paler, citat si astăzi pe internet cu nenumărate cugetări si aforisme mustind de metafore. Este, până la urmă, omul care a scris o carte intitulată «Viața pe un peron» pentru a descrie viteza de accelerat cu care o ratăm… Iată așadar că strecor și eu o metaforă.
Dar tot din Sadoveanu, citat anterior, mai avem și următoarele clișee și metafore etnice de un umor astăzi îndoielnic:
Baltagul și proteza literară
Baltagul lui Sadoveanu, unul dintre textele literare româneşti care merită să intre în ceea ce e numit pompos literatura universală, se deschide cu o serie de clişee etnice care pe atunci nu doar că erau tolerate, dar îl şi făceau să zâmbească duios pe orice cititor, originalitatea scriitorului fiind căutată în nuanţele clişeului:
„Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn fiecărui neam.
Pe ţigan l-a învăţat să cânte cu cetera şi neamţului i-a dat şurubul.
Dintre jidovi, a chemat pe Moise şi i-a poruncit: Tu să scrii o lege; şi când va veni vremea, să pui pe farisei să răstignească pe fiul meu cel prea iubit Isus; şi după aceea să înduraţi mult năcaz şi prigonire; iar pentru aceasta eu am să las să curgă spre voi banii ca apele.
A chemat pe ungur cu degetul şi i-a ales, din câte avea pe lângă sine, jucării: Iaca, dumitale îţi dau boftori şi pinteni şi răşină să-ţi faci sfârcuri la mustăţi; să fii fudul şi să-ţi placă petrecerile.
S-a înfăţişat şi turcul: Tu să fii prost; dar să ai putere asupra altora, cu sabia. Sârbului i-a pus în mână sapa.
Pe rus l-a-nvrednicit să fie cel mai beţiv dintre toţi şi să se dovedească bun cerşetor şi cântăreţ la iarmaroace.“
Astăzi, desigur, profesorii de la orele de literatură sunt puşi într-o oarecare încurcătură... Poţi să mai spui că ungurul e fudul? Dar turcul, prost? (Un turc a primit în 2006 Premiul Nobel pentru literatură.) Iar sârbul, mai ieri, a cam mânuit kalaşnikovul, nu sapa.
Aşa cum, în Franţa, grupul Oulipo (din care au făcut parte, printre alţii, Perec, Italo Calvino, Raymond Queneau şi Oskar Pastior) propusese proteze literare, şi anume o rescriere a unor texte clasice pentru a readapta metaforele și clișeele gustului generaţiilor actuale, ar merita lansată o iniţiativă similară și la noi, unde clasicii ne sunt distruşi de şcoală.
Autor: Dan Alexe
