O samă de cuvinte // Cum „pastrama” — trufanda sau nu — este de fapt turcească
Site-ul Ambasadei României din SUA a publicat zilele trecute pe pagina sa de Facebook o postare de tipul «știați că» prin care americanii sunt informați că mult faimoasa "pastrami", delicatesă new-yorkeză adusă de evreii din Europa centrală și de est, e românească și că prima utilizare cunoscută a cuvântului „pastramă” datează din 1895. Postarea ambasadei leagă apoi în mod eronat pastrama de verbul românesc "a păstra", pentru că e presupusă a fi o carne care "se păstrează", deși derivarea fonetică și lexicală ar fi cu totul de neexplicat.
Mai scrie acolo (ceea ce e corect) că pastrama a fost adusă la New York de imigranți evrei din Basarabia și Bucovina, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.
Acum, cuvântul "pastramă" și modul de a conserva astfel carnea nu au nimic românesc. Sub forma “bastırma”, acest cuvânt turcesc și delicatesa de carne presată pe care îl denumește a intrat și în rusă (бастырма) și în toate limbile balcanice, inclusiv româna, de unde a trecut în idiș. În turcă e atestat încă de la «Danișmend-Name» (1360), adică din sex XIV. Vine de la rădăcina *bas-, care înseamnă a presa (de unde: bastırma = [carne] presată), rădăcină care a mai dat verbul basmak = a presa și… basın = presa, mass-media, ziarele și TV.
Sigur, ideea că pastrama ar fi "românească" e de nivelul mitului cu plăcile de oțel din care e îmbinat turnul Eiffel și pe care ar scrie „Made in Reșița”.
Lăsând la o parte varianta și mai absurdă cu „Made in Reșița - Romania” (este evidentă că Reșița nu se afla atunci în România), acum 125 de ani nu exista logo-ul „Made in …” Pe produsele manufacturate se menționa numele fabricantului (să zicem: fabrica Sonnenfeld), nu al orașului de origine, iar limba folosită pentru marcare ar fi fost automata franceza…
Vremea englezei încă nu sosise în comerț și diplomație.
Cât despre delicatesă și cuvântul în sine, ele au fost, într-adevăr duse în America de evrei idișofoni și vorbitori și de română. Chiar și astăzi, unul din locurile în care se consideră că se găsește cea mai bună “pastrami” de consumat în sandvici cu murături este celebrul snack Katz’s, unde s-a filmat nu mai puțin celebra scenă din comedia «When Harry met Sally», în care Meg Ryan îi arată lui Billy Crystal cum poate o femeie să mimeze orgasmul (scena cu “I'll have what she's having”)… așa se recunoaște o mare actriță.
Cât despre legătura presupusă dintre pastramă și evrei, ea apare subliniată gros la Caragiale… În povestirea (macabră, azi ar fi calificată drept antisemită) «Pastramă trufanda» a lui Caragiale, evreul Aron îl roagă pe turcalețul Iusuf, care merge cu “cursa” (corabia) la Iafa, în Palestina, în Țara Sfântă, Aron așadar îl roagă pe Iusuf să ducă un sac fratelui său, Șumen, care trăiește în Iafa.
Sacul conține carnea mumificată a lui Leiba Grosu, tatăl celor doi frați evrei, resturi pe care Șumen trebuia să le îngroape în pământul biblic… dar Aron îl minte pe Iusuf că sunt doar niște haine, însă turcul Iusuf, când descoperă carnea afumată, mănâncă tot, de-a lungul călătoriei, crezând că e pastramă.
— «M-a spurcat ɉidanul!…» țipă Iusuf, când descoperă că a mâncat stârv afumat. Toată povestirea e o glumă proastă, îl găsim pe Caragiale jos de tot, la nivel de ghenă de gunoi, dar textul arată altceva: pe atunci, înainte de 1900, evreii trăiau cât se poate de natural, la ei acasă, în "Palestina", regiunea era la fel de amestecată pe cât erau Balcanii sau orice parte a Imperiului Otoman și este fals să spui azi că ar fi existat vreodată o Palestină arabă pe care au venit s-o cotropească sioniștii europeni. Evreii erau acolo acasă la ei în imperiul turc.
Putem încheia cu fraza involuntar simbolică strigată de păgubitul Aron în fața tribunalului unde îl târâse Iusuf, consumatorul de carne moartă:
«— Tata meu, Leiba Grosu, care a murit... Iusuf l-a mâncat.»
Autor: Dan Alexe
