„La fața locului“… o expresie veche, ponegrită de cenzura lingvistică
Am mai vorbit despre expresiile balcanice arhaice, care plasează româna într-un continuum lingvistic, un “Sprachbund” ce urcă până la conviețuirea, în era bizantină, a românilor (și aromânilor), slavilor, albanezilor și grecilor într-un spațiu care a lăsat profunde structuri identice în toate aceste limbi. Expresii, de pildă, precum banala “o lună de zile”, “un an de zile” etc., pe care parveniții lingvistici de azi vor să le extirpe, pretextând pedant că ar fi redundante.
În realitate, “o lună de zile” corespunde perfect sârbescului "mesec dana" (месец дана) și ambele sunt influențate de forme grecești antice, care urcă până la limba din Septuaginta, unde găsim expresia: μήνας ημερών = o lună de zile, pentru a spune simplu: o lună.
O altă expresie de acest tip este în română: “la fața locului”. Oricât de ciudată și colocvială ar părea, ea este limpede arhaic-balcanică, deoarece nu e altceva decât sârbescul “na licu mesta”.
Ba chiar, acest “lice”, care înseamnă “față”, mai desemnează în limbile slave și persoana, de unde avem în română, prin calc lingvistic, pluralul “fețe” pentru a desemna persoane importante (“înalte fețe”, “fețe bisericești” etc.).
Invers, pe coasta dalmată croată, la Split, un localnic de vază e numit cu un romanism: “splitska faca” [splițka fața]. Toate acestea, desigur, sub influența grecescului πρóσωπον, față, dar și persoană, precum în Εν πρoσώπῳ Χριστοῦ / [En prosopο Khristou] / lat. "In persona Christi", cum spune Apostolul Pavel in Epistola II către Corinteni (2, 10). Dar pentru că “prosopon” grecesc, pe lângă "persoană" mai înseamnă și “fața” anatomică, el a dat în română… “prosop”, cârpa cu care îți ștergi fața!
Într-un asemenea continuum de frumusețe veche trebuie inserate expresii precum “la fața locului”, “un an de zile etc”, pe care parveniții lingvistici vor să ni le înlăture, prin algebra lor academică pedantă și incultă (aceste două buruieni ale spiritului, incultura și pedanteria, crescând întotdeauna acru împletite).
CODA: «La Paștele cailor»
Dar auzim pedanterii insuportabile și de o altă natură; de pildă, când se caută false origini culturale unor expresii în realitate banale și transparente: un exemplu este cel transmis doct în legătură cu expresia «la Paștele cailor»… Ni se se explică (iar gloata vorbitorilor supuși preia asta grijuliu, cu tag și referințe), cum în trecut, atunci când Paștele nu coincidea, catolicii și ortodocșii își împrumutau prietenește și riguros caii pentru munci agricole.
Nu a existat niciodată așa ceva, caii nu se împrumută, expresia nu vine din zona Ardealului unde coexistau cu greu catolicii și ortodocșii. Explicația e la fel de stupidă ca cea cu presupusa origine germană inexistentă: “mit Stock” pentru țigănescul “mișto”.
“Paștele cailor” nu are o explicație mai mult decât franțuzescul “quand les cochons auront des ailes” (“când o să aibă porcii aripi”). Misiunea lingvistului este să explice că nu orice expresie absurdă are o explicație etiologică, reală, din ceva ce chiar s-a întâmplat și că e mai bine să accepți o expresie poetică fără explicații decât să-i cauți origini absurde. Da, explicația că ortodocșii și catolicii își împrumutau caii pentru munci în vremea Paștelui este absurdă, iar obiceiul nu este atestat nicăieri.
"La Paștele cailor" înseamnă doar "niciodată" și atât. Caii nu sărbătoresc Paștele, de-aia.
Autor: Dan Alexe
