O samă de cuvinte // „Am deja mâncat”: cum nimeni nu poate să terfelească o limbă
Structuralistul francez (fiind structuralist ȘI francez, e inutil să precizăm că mai era si marxist) Roland Barthes spunea, pentru a ilustra caracterul inflexibil al regulilor lingvistice, că "limba e fascistă". Altfel zis: ne domină și ne încalecă și ne îngrădește fără ca noi să putem în mod voit să o modificăm.
Nimeni, nici o dictatură nu a putut vreodată să modifice în mod voluntar structura și funcționarea limbii, să-i înlăture, de pildă— cazul genitiv. — nimeni nu poate să terfelească o limbă. Se poate impune, interzice sau înlocui cuvinte, nu însă și structuri ale limbajului.
„Am deja mâncat”
Uneori, însă, rigiditatea asta structurală poate aduce o neașteptată notă onirică, ce n-ar fi putut fi dată altfel decât in poezie. Un exemplu: în croată, particula reflexivă „se” -- identică cu cea din română, ca în „azi nu SE lucrează” -- nu poate veni decât înaintea negației. Acolo unde sârbul poate zice mai dezinvolt (si la fel de plat ca românul): „Danas ne se radi” - „Azi NU SE lucrează”, în croată fraza e posibilă doar cu reflexivitatea înaintea negației: "Danas SE NE radi".
O întreagă atitudine față de muncă, prin punerea reflexivității personale înaintea negației. Cum ar veni in română: „Azi SE nu lucrează”. Persoana umană vine înaintea neantului.
Pe de altă parte, însă, limba însăși se poate modifica structural, prim mimetism si împrumuturi, cum s-a întâmplat cu franțuzirea limbii române după 1848, sau cum vedem că se întâmplă acum, cu americanizarea accelerată a limbii din ultimele două decenii, sub impulsul generațiilor crescute odată cu informatica și vocabularul englezesc al noilor tehnologii. În sec. XIX și XX româna a fost alt de franțuzită, încât este singura limbă care a luat din franceză până și adverbe precum „deja”. Nu a împrumutat însă și particularitățile sintactice care facă că în franceză, la perfectul compus, de pildă, „deja” poate fi plasat între verbul auxiliar și participiu: „j'ai déjà mangé”. Copiii crescuți într-un mediu bilingv, francez-român, pot însă spune în mod natural: — "Am deja mâncat".
O formulare precum: „Am déjà mâncat (j'ai déjà mangé)” arată cum evoluează graiurile prin bilingvism.
Nu există nici o logică, nici un mecanism lingvistic universal (o „structură profundă”, „deep structure”, cum zice Chomsky) prin care adverbul să vină înainte sau după participiul verbului. Româna putea evolua la fel de bine spre „am deja mâncat” cum a făcut-o spre „am mâncat deja” (déjà fiind oricum un împrumut din francezã).
Așa încât, dacă ne întrebăm ce a vrut spună Roland Barthes cu „limba e fascistă”, e probabil că el dorea să atragă atenția asupra faptului că suntem prinși în lațurile limbii, din care nu putem scăpa, și că de aceea regimurile totalitare, atât cel nazist, cât și cel comunist, au căutat întotdeauna să controleze limba, atât discursul public, cât și cel privat, oprimând cetățenii reduși la a se adresa unul altuia în „limbă de lemn” și în a-și spune „tovarășe” sau „trăiască Marele Lider”.
Autor: Dan Alexe
