Corespondență Dan Alexe //«Charlie Hebdo»: zece ani de la masacru și efectele unui asalt criminal împotriva libertății de exprimare

Astăzi este ziua comemorării unui deceniu de la masacrul împotriva membrilor redacției săptămânalului satiric-politic francez «Charlie Hebdo», petrecut pe 7 ianuarie 2016… Zece ani mai târziu, «Charlie Hebdo» este încă activ. Dar, de asemenea, cauzele tragediei sunt încă active.

Situația geopolitică s-a schimbat, ba chiar se poate spune că s-a înrăutățit. Regimurile autoritare precum Rusia sau China nu-și mai ascund ambițiile de a lupta împotriva valorilor democratice, făcând-o cu același fanatism de care au dat dovadă organizațiile teroriste islamiste precum Daesh / Statul Islamic sau Al-Qaeda.

Era într-o miercuri, 7 ianuarie 2015, în Paris, acum exact zece ani. Miercuri e ziua ședinței editoriale săptămânale la Charlie Hebdo, pentru că revista iese atunci și trebuie plănuită următoarea, iar asasinii islamiști, care reperaseră vreme îndelungată programul, funcționarea și întregul du-te-vino cotidian de la Charlie au acționat în acea zi, o miercuri dimineața, lăsând în urmă 12 victime, printre care toți cei vechi, fondatorii revistei.

Absolut întâmplător, acea zi de 7 ianuarie 2015 mai era și cea în care tocmai se lansa romanul lui Michel Houellebecq Supunerea (Soumission), distopia politică despre Franța ce devine musulmană. Houllebecq fiind prieten cu majoritatea celor care aveau să fie asasinați, numărul din Charlie Hebdo din acea zi îi era in bună parte dedicat lui și romanului tocmai publicat (iată aici o decriptare completă a numărului din ziua masacrului).

De zece ani astăzi, ziariștii și desenatorii supraviețuitori de la Charlie trăiesc nu doar sub protecție permanentă, dar pe lângă paza poliției când se deplasează în exterior, dispozitivul de protecție privată pe care ei îl plătesc pentru securizarea clădirii costă ziarul între un milion și 1,5 milioane euro pe an.

„Charlie Hebdo” este o revistă unică prin independența sa totală, însă nu singura de acest tip în Franța și se înscrie într-o lungă tradiție franceză a ireverenței, care urcă până la Rabelais și farsele Renașterii.

Am, personal, o relație strânsă cu Charlie Hebdo. Pe prietenul meu Antonio Fischetti, care mi-a scris o minunată cronică pentru Cabală la Kabul în momentul în care a ieșit în săli în Franța (“Enfin un film où les Afghans nous font marrer” / “In sfârșit, un film în care afganii ne fac să râdem”), l-am intervievat pentru Vice și tot pentru Vice am realizat împreună un reportaj la Tanacu, pe urmele părintelui crucificator. Iată-l aici în varianta mea și aici în varianta Charlie Hebdo.

E un ziar în tradiția libertății declanșată de primăvara franceză a anului 1968. A apărut mai întâi, imediat după evenimentele de atunci, sub numele Hara-Kiri, printre fondatori aflându-se scriitorul și desenatorul, astăzi decedat, Cavanna, dar și artistul Roland Topor și câțiva din cei asasinați atunci, precum Wolinski sau Cabu. Charlie Hebdo (sub numele de Hara-Kiri) a avut o istorie foarte agitată, fiind chiar interzisă în 1970, la moartea generalului de Gaulle, pentru o glumă de pe prima pagină despre răposatul președinte.

In paralel cu Charlie Hebdo, o altă revistă de acest tip funcționează în Franța, Le Canard Enchaîné. Ambele au particularitatea de a nu avea nici un fel de publicitate și de a practica un jurnalism de foarte mare calitate.

Reportaje, analize politice și excelente analize economice. Cronici de film, cărți și teatru. Invitați externi cu opinii despre evenimente din actualitate, interviuri. Particularitatea fiind că in loc de a folosi fotografii, Charlie pune caricaturi. Uneori, sau cel mai adesea, o caricatură poate rezuma o situație politică sau socială complexă mult mai bine decât o întreagă analiză.

Faptul că aceste reviste reușesc să trăiască doar din vânzări le asigură independența de orice influență politică, independență absolut necesară pentru a face credibilă satira, care de cele mai multe ori este mai ales politică.

In privința pretinselor atacuri la religie, trebuie spus că în cazul precis al Franței este necesar să se țină cont de diferența de paradigmă culturală, de faptul că Franța republicană și laică separă cu totul religia de stat, religia fiind o chestiune exclusiv privată, în vreme ce în Anglia, de pildă, încă mai există acel articol de lege ambiguu care interzice blasfemia.

Apoi, Charlie Hebdo nu râde exclusiv de Islam, ci de toate religiile. Ba nici măcar nu râde de Islam, ci de derivele instituționale, de corupție și ipocrizie, de extremismul fanaticilor din Arabia sau Afganistan. Libertatea de expresie este totală, membrii redacției neezitând să publice opinii sau caricaturi divergente în interiorul aceluiași număr. Singura regulă este combaterea oricărei ipocrizii și a oricărei forme de cenzură.

In 2006, Charlie Hebdo a publicat caricaturile cu Mahomed din ziarul danez Jyllands-Posten, cele care au stârnit proteste în toate țările musulmane. Dați în judecată de organizațiile musulmanilor din Franța, ziariștii de la Charlie au câștigat procesul, în numele libertății de exprimare.

Și, da, la Charlie sunt cu toții atei, în spirit francez, greu de înțeles în altă cultură. Cum o spunea Bernard Maris (economist și jurnalist Charlie Hebdo asasinat, în editorialul numărului din Charlie din ziua masacrului, 7 ian. 2015): — “Poți fi ateu și să ai calitatea esențială a altruismului, căci ea e înscrisă genetic în făptura umană, precum dorința sexuală; ba chiar, cum spune Darwin, altruismul e ceea ce ne face superiori celorlalte specii. Dacă faceți bine în viață doar din frica pedepsei de Dumnezeu, sunteți niște ticăloși. Cine spune că e nevoie de religie pentru a nu comite rău vrea să spună de fapt că e nevoie de poliție. Ia suprimați poliția câteva zile și vom vedea în ce măsură spaima de Dumnezeu va împiedica răul.”