O samă de cuvinte// Morbidă mahmureală, mărăcinele și înțepăturile Logosului
Uneori, cuvintele sunt mai interesante prin originea lor decât prin ceea ce sunt presupuse a transmite. Alteori, dimpotrivă, originea lor fabricată artificial, oficială, este revelatoare pentru o întreagă paradigmă culturală.
Să luăm astfel expresia: — "Apă chioară"... puțini se întreabă de unde vine această aparentă metaforă: “apă chioară”!
Nu, n-are nicio legătură cu “chior”, «fără un ochi», sau cu «vederea joasă» care ne vine din turcă (kör), iar în turcă din iraniană, din farsi (کور), cum am arătat-o în cartea «Dacopatia și alte rătăciri românești». “Apă chioară” nu are nimic de-a face cu "chior", ci este moștenit direct din latină: “aqua clara”, apă limpede, fără nimic în ea.
Da, “chioară” în expresia cu pricina nu este altceva decât latinescul “clara”. Asta pentru că adjectivul “clar” în româna modernă e un neologism, un adjectiv împrumutat din franceză. În schimb, termenii latini care începeau cu cl- au dat în română și italiană cuvinte care încep cu chi- și che-. Astfel: clavis > rom. cheie, it. chiave. La fel: includere > chiudere, (a în)chide etc…
Așa încât, latinescul clarus, clara, a dat în română pe de o parte > 1. adverbul “chiar” (întocmai), ca în: “chiar așa” (vezi în italiană: “chiaro, così”); iar pe de altă parte; - 2. “chioară”, însă doar în expresia: “apă chioară”, de la: “aqua clara”.
Și uite cum se aruncă o nouă lumină asupra expresiei: — “din chiar Doamne”!
Morbidă mahmureală…
Tot așa, sensul vorbelor evoluează uneori în direcții neprevăzute și cu totul incontrolabile. Nimeni n-ar fi bănuit că în italiană un cuvânt precum «morbido» avea să se extindă semantic, acoperind și sensuri 100% pozitive, de dulceață și huzur tactil, de pildă în: «pelle morbida», piele fină, dulce la pipăit. Este un sens cu totul pozitiv, inversul morbidității inițiale, pe care îl întâlnim în expresii precum «capelli morbidi»: păr fin, sănătos, de cea mai înaltă calitate.
La fel s-a întâmplat și în turcă cu arăbescul «mahmur», preluat apoi, prin turcă, în română. În arabă și alte limbi ale musulmanilor, «mahmur» (مخمور, de la خمر, "hamr", vin, băutură alcoolică) înseamnă doar “beat”, singurul sens intrat în română. În turcă, însă, “mahmur” mai are și sensul suplimentar de visare și senzație plăcută de lene sau toropeală molcuță. Unui copil obosit îi poți spune: — “mahmur bakıyorsun” = pari somnoros. Sigur, în turcă “mahmur” are și înțelesul de beat, dar mai degrabă în direcția plăcută, onirică, de beàt-itudine.
Accidente în evoluția Logosului, care vorbește prin noi și peste care nu avem putere. Nimic nu s-a fi opus ca și româna să preia sensurile astea derivate și să-i poți spune iubitei: — «Îmi pari mahmură, morbida mea».
Mărăcine și înțepătura Logosului
«Te-ai chinuit atîta, mărăcine, Să scoți o floare și din tine…»
(«Mărăcine», Tudor Arghezi)
De multe ori, latinizarea forțată, în dicționare, a unor termeni banali, de uz curent, ascunde originea lor balcanică autentică. Astfel, termenul albanez «mërqinjë» (se citește ca românescul «mărăcine») desemnează orice tip de arbuști cu țepi de tipul măceșului sau tufișuri cu țepi.
Ei bine, dicționarul lingvistului rus Vladimir Orel, «Albanian Etymological Dictionary» (Brill, Leiden, 1998) propune ca etimologie plauzibilă un diminutiv romanic *myricinia din latinescul «myrica» (căci albaneza este, cum am tot arătat-o în cărți ca «Dacopatia» sau «De-a dacii și romanii», o limbă cu un masiv lexic latin, cantitativ egal cu al românei, ea fiind, pentru lingviști, o limbă semilatinizată, “halblateinisch”).
Dicționarele românești nu pomenesc însă deloc de albanezul "mërqinjë", ci fac “mărăcinele” românesc să descindă direct din latină, dintr-un inventat *marrucinus sau *marricina. Sau, mai precis, a existat un trib (probabil) germanic al Marrucinilor, însă ar fi absurd să imaginăm vreo legătură între aceștia și planta cu țepi.
Mărăcine există și în aromână (“mãrãtsine”) și în meglenită ("mărățini", care mai e și feminin, ca în albaneză), așa încât se poate pune întrebarea retorică: — care ar fi fost probabilitatea ca un asemenea termen cu o evoluție particulară și care desemnează un anume tip de vegetație cu spini să să păstreze în albaneză, română, aromână și meglenită, dacă aceste limbi nu s-au format într-o zonă contiguă și restrânsă, undeva în centrul platourilor Balcanilor?
De aceea, de multe ori -- latinizarea forțată ascunde originea balcanică autentică a multor termeni din limba de toate zilele.
