O samă de cuvinte // Elemente de stil jurnalistic: Obsesia aridă a virgulelor
Obsesia cu virgulele trântite peste tot ca să separe fiecare părticică de discurs este nu doar contraproductivă, dar rezultatul este că, de fapt, ele îngreunează foarte adesea lectura. Îmi amintesc și acum lupta pe care a trebuit s-o duc cu un editor de carte, când, examinând rezultatul final al corecturilor lui, înainte de tipar, nu-mi recunoșteam unele paragrafe, pentru că deveniseră mult prea presărate cu virgule. Virgule împroșcate inutil, care îngreunau lectura.
De exemplu, într-una din povestirile pe care respectivul editor le corectase, aveam un personaj care cădea pe fereastră, iar paragraful următor începea cu indicarea locului unde a fost găsit și anume, "jos în stradă". Ei bine, între "jos" și "în stradă" apăruse deodată o virgulă, apoi după "stradă" venea altă virgulă și întreaga frază era fărâmițată între semne grafice inutile. I-am explicat asta, iar el nu a acceptat, însă până la urmă l-am uzat prin insistențe și a abandonat.
Am insistat că "jos în stradă" este un singur adverb de loc. "Jos în stradă" este echivalentul lui "sus în cer". Doar n-am să scriu "sus", virgulă, "în cer", virgulă etc…
Excesul de virgule îngreunează și obosește ochiul. Așa încât aș recomanda un gen de scriere, mai ales în jurnalism, în care fraza să arate cât mai curat. Pentru că ochiul nostru, exersat chiar fără să ne dăm seama, e capabil de mai multe secole încoace să capteze uneori chiar o frază întreagă dintr-o singură clipire de pleoape. Azi nu mai este ca în Evul Mediu când se citea cu gura, se silabisea cu voce tare, cum aflăm de la Sfântul Augustin, care l-a zărit o dată pe St. Ambrozie, episcopul de Milano, citind fără să pronunțe cuvintele, iar asta l-a uimit peste putință.
— “Când citea, ochii lui alunecau pe pagină, pricepând înțelesul în interiorul inimii, în vreme ce vocea și limba i se odihneau în tăcere”, etc. … iar St. Augustin continuă, explicând cum îl spionau discipolii din umbră pe Ambrozie neșoptitorul și minunându-se. Asta pentru că atunci, ca si astăzi in multe culturi asiatice, în special in lumea musulmană, lectura, chiar în singurătate, este un act oral, gura pronunțând sonor ce văd ochii. Iar gura nu pronunță virgule…
Atunci când punem însă virgule, folosite judicios, în enumerări, de pildă, este evident că un spațiu va fi lăsat după acest semn grafic, iar NU înainte.
Punct și virgulă (semicolon)
În acea Biblie (sau mai degrabă Evanghelie, date fiind dimensiunile sale reduse) a scrisului care este «The Elements of Style» a lui Oliver Strunk, găsim și îndrumarea de folosi din când în când și semnul, delăsat de mulți astăzi, sau chiar ignorat, căci pare ceva bătrânicios, de uzaj misterios: “punct” și virgulă — ; — pe care anglo-saxonii îl numesc “semicolon”.
De pildă: “Este aproape cinci și jumătate; nu vom ajunge în oraș înainte de lăsarea serii.”
Desigur, este la fel de corect să scriem această propoziție, înlocuind punct și virgulă cu un simplu punct și făcând două enunțuri.
“Este aproape cinci și jumătate. Nu vom ajunge în oraș înainte de lăsarea serii.”
Dacă însă se introduce o conjuncție, semnul corect va fi atunci virgula, pomenită înainte:
“Este aproape cinci și jumătate, așa încât nu vom ajunge în oraș înainte de lăsarea serii.”
O comparație a celor trei forme date mai sus va arăta clar avantajul primei. Este mai bună decât a doua formă, deoarece sugerează relația strânsă dintre cele două afirmații într-un mod în care a doua nu reușește, și mai bună decât a treia, deoarece este mai scurtă și, prin urmare, mai convingătoare. Într-adevăr, această metodă simplă de indicare a relației dintre afirmații este unul dintre cele mai utile instrumente de compoziție. Relația, așa cum este mai sus, este de obicei una de cauză și consecință.
Așa încât propun următorul exercițiu: să folosim de câte ori se poate “punct și virgulă”, ca în: “M-am săturat să tot arunc cu virgule; nu cred c-o să fac vreun cancer dacă folosesc uneori și un semicolon.”
