Corespondență Dan Alexe | Peisaj de dreapta: Uniunea iluzorie a populiștilor în Europa
Alegerile de marți, 24 martie, din Danemarca, care au consolidat-o pentru un al treilea mandat pe șefa guvernului, social-democrata Mette Frederiksen, au marcat o pauză în ceea ce părea a fi progresul constant al populiștilor pe continent. În toată Europa, iluzia unui „cordon sanitar” împotriva extremei drepte, precum și ostracismul care vizează alianțele cu populiștii nu păreau să mai împiedice în niciun fel progresul acestora pe Bătrânul Continent.
Peisaj de dreapta: Progrese limitate
S-ar părea astfel că barierele împotriva extremei drepte se prăbușesc. Alegătorii, chemați să astupe faliile statului de drept unindu-și vocile împotriva amenințării, arată din ce în ce mai puțină motivație pentru a le repara. În Parlamentul European, un baraj întreg s-a spart. Proiectul de regulament care vizează accelerarea expulzării migranților fără acte, supus votului în sesiune plenară joi, 26 martie, este pentru prima dată rezultatul cooperării dintre conservatori și cele trei grupuri parlamentare de extremă dreaptă. Ruptura este istorică pentru o adunare supranațională unde voturile rezultă, în general, din compromisuri create între conservatori, social-democrați și liberali.
Dreapta a mai făcut progrese limitate și în alte țări în zilele trecute, în care s-a mai votat, precum în Slovenia și Franța, însă progrese mai mici decât erau așteptările. La fel, italienii și-au exprimat votul într-un referendum care a dus la eșecul Giorgiei Meloni, referendum care a determinat o remaniere guvernamentală și chiar zvonuri în presa italiană că șefa guvernului de dreapta ar putea face precum Frederiksen în Danemarca, convocând alegeri anticipate în septembrie.
S-a înregistrat apoi un rezultat puternic pentru centrul pro-european din Slovenia. Robert Golob și Mișcarea Libertății au confirmat că politica liberală și democratică rămâne un motor puternic, chiar și într-un context extrem de polarizat.
Tot așa, în Franța, Rassemblement National, partidul de extremă dreaptă al lui Marine Le Pen și Jordan Bardella, pare să-și fi atins limitele în alegerile municipale de duminica trecută în orașe mari precum Marsilia, Toulon și Nîmes, în ciuda unor avansuri generale. Alegerile municipale franceze au relevat un progres lent și constant al extremei drepte, dar și semne că stânga este departe de a fi moartă, din moment ce poate continua să obțină rezultate la nivel local. Astfel, în nord, în zonele tradițional industriale, comuniștii francezi țin încă în frâu extrema dreaptă. Tot așa, 6 din primele 10 orașe ale Franței, inclusiv Parisul, au fost câștigate de stânga.
E drept, la nivelul întregii Uniuni Europene, încercările tradiționale de a stopa valul populist au fost întotdeauna de scurtă durată. Multe partide populiste au intrat în coaliții guvernamentale actuale. Suntem foarte departe astăzi de anul 2000, în urmă cu un sfert de secol, când în UE se ajunsese chiar până la a impune sancțiuni diplomatice împotriva Austriei, unde conservatorii se aliaseră cu Partidul Libertății din Austria (FPÖ) al răposatului populist neonazist Jörg Haider. În ciuda eșecului lamentabil al acelor sancțiuni și deși Austria nu a încetat să mai fie o adevărată democrație, orice încercare de cooperare sau alianță a fost de atunci stigmatizată de către stânga și de o mare parte a dreptei tradiționale din întreaga Europă. Ministrul de externe de atunci al Belgiei, liberalul Louis Michel, refuzase chiar să strângă mâna omologului său austriac.
Ce este „cordonul sanitar”
Termenul de „cordon sanitar” corespunde celui de containment din politologia anglo-saxonă, la rândul său o adaptare din limba franceză a respectivei expresii „cordon sanitar”, folosită pentru a descrie politica occidentală față de Uniunea Sovietică în timpul Războiului Rece. În politica internă a țărilor din UE sau în Parlamentul European compus din formațiuni politice transnaționale, „cordonul sanitar” indică angajamentul luat de partidele tradiționale de a nu se alia în vreun fel cu cele extremiste, de dreapta sau de stânga.
De ani de zile se tot vorbește însă despre destrămarea continuă a „cordonului sanitar”. Partidele dreptei extreme au făcut progrese constante în parlamentele din întreaga Europă. Unele facțiuni (precum Fratelli d’Italia) au ieșit din mișcări odinioară explicit neofasciste. Altele au îmbrățișat un set de viziuni extremiste, cândva considerate dincolo de limitele acceptabilului pe un continent încă în mare măsură definit de consensul liberal-democrat din secolul al XX-lea, născut din traumele celui de-al Doilea Război Mondial. Totuși, pe măsură ce popularitatea extremei drepte și numărul parlamentarilor lor aleși au crescut, partidele principale, tradiționale, au continuat să insiste că nu vor să formeze alianțe cu aceștia sau să le permită intrarea în guvern.
Dar acum, în secolul XXI, extrema dreaptă a Europei pare ferm hotărâtă să se înscrie în cultura politică mainstream și reflectă deja atitudini politice care nu mai sunt exprimate doar de o minoritate marginală.
Problema principală este că extremiștii ar trebui să reunească partide anti-europene din 7 țări într-o „internațională europeană” de dreapta. Aici încep problemele cele mari, pentru că majoritatea extremiștilor se întâlnesc într-un singur punct: aversiunea față de Europa. În restul, totul îi desparte.
Astfel, italienii lui Salvini ar dori foarte mult o repartizare a refugiaților în Europa, pe cote, ceea ce polonezii și maghiarii, de pildă, refuză în totalitate.
Apoi, italienii și occidentalii, în general, ar dori să condiționeze acordarea fondurilor europene către țările de est membre în UE în funcție de respectarea angajamentelor europene, inclusiv repartizarea refugiaților. În schimb, Matteo Salvini în Italia, ca și Viktor Orbán în Ungaria, ar fi gata de concesii față de Putin și Rusia, ceea ce Polonia refuză cu îndârjire.
La fel, italianul Salvini este foarte reticent față de extremiștii austrieci, care au pofte nemărturisite asupra Tirolului de Sud, în vreme ce, mai spre nordul Europei, naționaliștii flamanzi, danezi și olandezi îi detestă pe germanii din AfD, din rațiuni istorice.
Unele formațiuni extremiste europene au o viziune extrem de conservatoare asupra societății și drepturilor civile, altele – dimpotrivă. Unele promovează ultraliberalismul în economie – altele au o abordare socială aproape stângistă. Cu privire la problemele pe care extrema dreaptă le vede ca fiind cele mai importante în Europa – imigrația, criminalitatea imputată imigranților, societatea multiculturală, opiniile mai tradiționale despre familie – multe alte partide s-au adaptat acum la retorica dreptei, iar partidele extremiste și agendele lor au intrat în discursul politic curent. Ele par a deveni noua normalitate.
Iată, așadar, că nici astăzi valul populist transcontinental nu se concretizează, astfel încât spaima că extremiștii s-ar putea reuni așa ușor împotriva mult hulitei și dușmănitei Europe este cel puțin prematură.
Luna viitoare, Ungaria va fi în centrul atenției, Viktor Orbán confruntându-se cu o luptă grea pentru a-și asigura încă patru ani la putere. Donald Trump a postat o altă susținere pe Truth Social peste noapte, lăudându-l pe premierul maghiar ca fiind un „adevărat prieten, luptător și CÂȘTIGĂTOR”. Nu e limpede dacă asemenea sprijin îi va ajuta sau dăuna.
Între timp, Parlamentul European intensifică presiunea și asupra Bratislavei din cauza preocupărilor legate de statul de drept. Într-un amendament votat marți în comisia pentru buget, deputații europeni au cerut Comisiei să declanșeze primul pas al mecanismului de condiționalitate împotriva Slovaciei și să inițieze acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor pentru apărarea statului de drept.
