Corespondență Dan Alexe | Maia Sandu între cei 20 de laureați ai noului „Ordin European de Merit”… printre care însă și câteva personalități controversate
Președinta R. Moldova Maia Sandu se află marți 19 mai la Strasbourg, pentru a primi Ordinul European de Merit, o nouă distincție acordată unui număr de 20 de personalități europene pentru merite deosebite în construcția Europei.
Ceea ce face situația interesantă (și ușor explozivă simbolic) este tocmai amestecul foarte eclectic de personalități care primesc premiul: de la Angela Merkel și Lech Wałęsa până la Javier Solana, Wolfgang Schüssel și Jean-Claude Trichet, adică exact tipul de figuri care, pentru o parte a europenilor, simbolizează „construcția europeană”, iar pentru alții simbolizează toate marile păcate ale ultimelor decenii: austeritate, tehnocrație, NATO, bombardamente, imigrație, federalism, globalizare, salvarea băncilor și așa mai departe.
Oficial, Ordinul recompensează „contribuțiile excepționale la integrarea europeană și la valorile europene”. Neoficial, el funcționează și ca un mic panteon viu al establishmentului european post-1989. Tocmai de aceea alegerea unor figuri controversate produce reacții: pentru mulți critici, UE pare să își premieze propriii săi arhitecți indiferent de costurile sociale sau geopolitice ale deciziilor lor. Trei dintre personalitățile premiate au într-adevăr un bilanț cel puțin contestabil, din motive morale, politice sau profesionale. Cei trei sunt cu toții bărbați: fostul cancelar austriac Wolfgang Schüssel; fostul secretar general al NATO Javier Solana și fostul director al Băncii Centrale Europene (BCE) Jean-Claude Trichet. Un austriac, un spaniol și un francez. Ce le reproșează cei care contestă faptul că cei trei ar merita vreun premiu?
Fostul cancelar austriac Wolfgang Schüssel
În anul 2000, Wolfgang Schüssel a provocat unul dintre primele mari șocuri politice ale Uniunii Europene post-Război Rece, formând un guvern de coaliție cu partidul de extremă dreaptă al lui Jörg Haider, celebrul și scandalosul partid neonazist FPÖ (Freiheitliche Partei Österreichs). Până atunci exista în Europa Occidentală un soi de tabu tacit: partidele considerate xenofobe, ultra-naționaliste sau cu nostalgii suspecte față de trecutul fascist erau ținute departe de putere prin ceea ce francezii numesc “cordon sanitaire”. Schüssel a fost primul lider european important care a spart acel dig.
Contextul era însă mai complicat decât legenda morală ulterioară. În alegerile din 1999, conservatorii lui Schüssel (ÖVP) ieșiseră abia pe locul trei, în urma social-democraților și a FPÖ-ului lui Haider. În mod paradoxal, Schüssel a reușit totuși să devină cancelar negociind o alianță cu Haider și marginalizând social-democrații. Pentru mulți europeni, mai ales în Franța și Belgia, imaginea era aproape apocaliptică: Austria, țară cu un trecut nazist niciodată complet digerat, aducea extrema dreaptă la guvernare. Ministrul de externe de atunci al Belgiei, Louis Michel, a refuzat să-i strângă mâna lui Schüssel.
Haider însuși alimentase scandalul prin declarații ambigue sau admirative despre anumite „aspecte” ale politicilor economice ale celui de-al Treilea Reich și printr-un discurs anti-imigrație agresiv. Nu era un neonazist clasic în stilul caricatural al unor grupuscule skinhead, ci ceva mai eficient și mai modern: populist carismatic, mediatic, ironic, capabil să transforme resentimentul provincial într-un produs electoral elegant ambalat. Un soi de prototip al multor lideri populiști europeni de mai târziu.
Reacția UE a fost violentă simbolic: celelalte 14 state membre au impus Austriei sancțiuni diplomatice informale. Nu economice, ci morale și politice: reducerea contactelor oficiale, înghețarea anumitor relații bilaterale, ostracizare elegantă în stil bruxellez, adică zâmbete reci și recepții fără invitație. Ironia este că aceste sancțiuni au produs și efectul invers: mulți austrieci au perceput reacția drept o umilință externă, ceea ce a întărit temporar discursul naționalist al FPÖ.
Cu timpul, coaliția Schüssel–Haider a devenit aproape banală prin comparație cu ceea ce avea să urmeze în Europa: Giorgia Meloni în Italia, alianțele cu extrema dreaptă în Scandinavia, ascensiunea lui Viktor Orbán sau succesul electoral al partidelor identitare în Franța, Olanda și Germania. Dar momentul 2000 rămâne simbolic: acolo s-a fisurat pentru prima dată, la nivel guvernamental european, ideea că extrema dreaptă trebuie izolată absolut. Schüssel a deschis o ușă pe care mulți alții aveau să intre ulterior fără nici cea mai mică jenă istorică.
Fostul secretar general al NATO Javier Solana
Povestea lui Javier Solana este una dintre acele ironii istorice pe care politica europeană le produce cu o regularitate aproape comică: un om care, în tinerețe, protesta împotriva NATO și cerea scoaterea Spaniei din Alianță a ajuns, câteva decenii mai târziu, chiar secretarul general al NATO și figura asociată cu bombardarea Serbiei în 1999.
În anii ’70 și începutul anilor ’80, Solana era un intelectual socialist spaniol, apropiat de stânga anti-americană post-franchistă. PSOE-ul lui Felipe González făcea campanie explicit împotriva aderării Spaniei la NATO, sub sloganul celebru: „OTAN, de entrada no” („NATO, de la început nu”). Pentru mulți militanți ai stângii spaniole, NATO era percepută ca instrumentul militar al hegemoniei americane și ca o prelungire a Războiului Rece. Ironia istorică este că, odată ajuns la putere, PSOE și-a moderat poziția, iar Solana însuși a devenit tot mai atlanticist și pragmatic.
În 1995, Solana a fost numit secretar general NATO — deja un paradox ambulant pentru vechii săi camarazi anti-NATO. Dar adevărata controversă avea să vină în 1999, în timpul războiului din Kosovo. Atunci, NATO a decis să bombardeze Republica Federală Iugoslavia a lui Slobodan Milošević, pentru a opri represiunile și epurările etnice împotriva albanezilor kosovari.
Formal, ordinul militar final de declanșare a operațiunii a fost semnat și anunțat de Solana. Imaginea fostului activist anti-NATO transformându-se în omul care autorizează bombardamente asupra Belgradului a devenit emblematică pentru mulți critici ai „convertirilor” ideologice europene după Războiul Rece. În Serbia, numele lui Solana a rămas mult timp asociat direct cu distrugerile civile și cu umilința națională din 1999.
Controversa juridică și morală persistă și azi. NATO a intervenit fără mandat explicit al Consiliului de Securitate ONU, deoarece Rusia ar fi blocat orice rezoluție. Susținătorii operațiunii afirmă că intervenția a prevenit o catastrofă umanitară și un posibil genocid în Kosovo. Criticii spun însă că bombardamentele au creat un precedent periculos: război „umanitar” fără bază legală clară în dreptul internațional.
Paradoxul devine și mai mare astăzi, când Serbia este candidată la aderarea la UE, iar Solana însuși a devenit ulterior unul dintre marii diplomați ai Uniunii Europene. Istoria europeană are uneori umorul negru al unui roman balcanic: foști pacifiști conduc alianțe militare, iar țările bombardate negociază apoi aderarea la clubul politic al celor care i-au bombardat.
Fostul director al BCE, Jean-Claude Trichet
Jean-Claude Trichet este una dintre figurile cele mai controversate ale crizei euro din 2010–2011, întruchipând pentru mulți imaginea tehnocratului european elegant, auster și aproape sacerdotal, convins că disciplina bugetară este o virtute morală înainte de a fi o politică economică. Pentru admiratori, el a salvat moneda euro într-un moment de panică existențială. Pentru critici, a agravat inutil criza prin dogmatism monetar și austeritate.
Trichet, francez format în marile școli administrative ale elitei republicane, a condus European Central Bank între 2003 și 2011. Problema este că, atunci când criza financiară globală începută în 2008 s-a transformat în criză a datoriilor suverane europene (Grecia, Irlanda, Portugalia, apoi Spania și Italia) BCE încă funcționa după reflexe aproape „germane”: frică obsesivă de inflație și refuz instinctiv de a monetiza datoria statelor.
Cea mai contestată decizie a lui Trichet a venit în 2011, când BCE a majorat dobânzile de două ori, deși Europa era deja fragilizată economic. Trichet se temea de inflația provocată de creșterea prețurilor la energie și alimente. Criticii spun însă că BCE a sufocat astfel o economie deja anemică și a împins zona euro mai adânc spre recesiune. Mulți economiști consideră azi acea decizie una dintre cele mai mari erori monetare din istoria recentă a Europei.
În paralel, BCE-ul lui Trichet a insistat dur asupra austerității în statele sudice. Scrisorile trimise guvernelor Italiei și Spaniei cereau reforme drastice, tăieri bugetare și flexibilizarea pieței muncii în schimbul sprijinului BCE. Pentru critici, aceasta a fost clipa în care BCE a depășit rolul tehnic al unei bănci centrale și a început să dicteze politici economice și sociale unor guverne democratice. În Grecia, imaginea „troicii” (BCE, Comisia Europeană și FMI) a devenit aproape sinonimă cu umilința națională.
Există însă și cealaltă interpretare: Trichet opera într-un sistem incomplet construit. Zona euro avea monedă comună, dar nu și un adevărat guvern economic comun. Germania și statele nordice se opuneau mutualizării, punerii în comun a datoriilor și unei intervenții masive a BCE. Trichet încerca să țină euro în viață cu instrumente limitate și sub presiuni politice enorme.
Ironia este că succesorul său, Mario Draghi, a devenit celebru tocmai pentru că a făcut aproape opusul: lichiditate masivă, intervenționism și celebra promisiune „whatever it takes”. Mulți au văzut atunci, retrospectiv, în Trichet ultimul mare mare preot al austerității europene — un om care a încercat să trateze o hemoragie economică prin eleganță contabilă și predici despre disciplină fiscală.
În concluzie: putem încheia cu un detaliu aproape borgesian: instituția care acordă Ordinul European de Merit este chiar Parlamentul European, adică exact locul unde toate aceste controverse - euro, NATO, austeritate, extindere, populism, războaie balcanice - au fost dezbătute cu furie timp de decenii. Bruxelles și Strasbourg au uneori talentul de a transforma contradicțiile Europei în ceremonii cu fanfară și panglici albastre.
