O samă de cuvinte: „Un bob zăbavă“… sau despre straturile limbii din noi
„Un bob zăbavă“... Am mai scris despre cum o lungă serie de slavonisme din română nu le sunt transparente vorbitorilor, compoziția lor fiind opacă, deoarece ele au fost împrumutate în întregime, gata făcute, fără ca vorbitorii să aibă conștiința elementelor formatoare.
Așa sunt toate cuvintele cu prefixe precum iz- sau za-, de pildă a izbi, a izbuti, a izbucni, a izbăvi și chiar a ispiti, ca să nu mai vorbim de substantive ca izvor și verbul a izvorî; la fel cu ză-, am tratat deja despre “a zămisli”, dar am putea vorbi și despre “a zăbovi” și expresia "un bob zăbavă", unde atât bob cât și zăbavă sunt împrumuturi din slava balcanică, mai precis din bulgaro-macedoneană.
Vorbitorii de română nu au azi în niciun fel conștiința formării respectivelor cuvinte, de pildă a faptului că a izbăvi și a izbuti, lăsând deoparte prefixul iz-, au de fapt aceeași rădăcină și aceeași origine în limba sursă. Ba chiar, meglenita, româna din Balcani, foarte diferită aici de aromână, a dus, sistematic, procedeul formării cu ză- până la a modifica și rădăcini latinești, de exemplu zămâncari: = "a începe să mănânce".
Tot ca în meglenită, și în română vocala -a-din acest sufix s-a închis în -ă- prin deplasarea accentului tonic: a zămisli din zamisliti. Formarea unor termeni noi cu ajutorul prefixului bulgăresc za- (pronunțat în română-meglenită ză-), care indică începerea unei acțiuni, este de altfel extrem de banală în meglenită. Așa avem, cum am spus, prefixul slavon za- lipit multor verbe de origine latină: „zălăcrămàri” (a începe să lăcrimezi); „zămăncàri” (a începe să mănânci); „zăclătinàri”, „zălătràri”, „zămăsticari”, „zădunari” (a începe a culege) sau, cu un alt sens al prepoziției: „zălăsari” (a lăsa de la tine, a lăsa puțin). Toate astea ne trimit, cum am mai arătat, și spre originea românescului „a zămisli”.
Româna a deturnat însă sensul anumitor bulgărisme sau macedonisme, care nu se regăsesc în meglenită și cu atât mai puțin în aromână (aceasta din urmă rămasă în bună parte în afara acestui fenomen al polenizării lexicale slave masive). Că sensul românesc a putut fi îndepărtat de cel de origine sau chiar radical opus se poate vedea nu doar din termeni precum zăbavă, sau amintitul a zămisli, dar și, de pildă, în banalul "spor", care are în română un sens complet deturnat, cu totul opus celui din limbile slave de sud.
Astfel, „spor“ înseamnă în macedoneană și în sârbo-croată: lent, încet. Sporno, sau sporo, este, la fel, adverbul corespondent: "cu lentoare". Evident, asta, din punct de vedere cultural, aruncă o lumină interesantă asupra expresiei împrumutate românești „a munci cu spor“. Iar când cineva te grăbește și mai tare, poți să îl calmezi aruncându-i: "un bob zăbavă".
În sfârșit, “zăbava" la rândul ei vine, cum devine și transparent dacă înlăturăm prefixul za-, de la verbul “baviti”, a fi, a sta, a rămâne. Parcă spre confuzia vorbitorilor români non-slavi, în cele din urmă “a zăbovi”, “a izbăvi” și “a izbuti” au de fapt aceeași origine, de la familia verbului slav al existenței, biti (în slava veche byti, sau bîti), cu cauzativul său: baviti.
Așa că dacă izbutești să zăbovești asupra acestora, vei înțelege cum e cu straturile limbii, suprapuse ca păturile arheologice de sedimente acumulate în epoci succesive… și așa te vei izbăvi de multă ignoranță în privința limbii care vorbește prin tine.
Sau: „cum izbutești să te izbăvești de neștiință zăbovind asupra limbii care te grăiește.”
