O samă de cuvinte: amanet și aman
Aman, „a aduce la aman”, „a lăsa la aman”, a ajunge să cerșești / să acorzi milă. Dicționarele sunt corecte când explică acest arăbism ajuns la noi prin turcă. „Aman!” e interjecția prin care, în benzile desenate, turcii cer pace sau iertare. Căci „aman” e siguranța, garanția păcii sau mângâierea. Chiar și crunții talibani din Afganistan se despart urându-și în paștună: — „Dă Khuda pă aman” = Să-ți dea Dumnezeu protecție”, cu mila lui Dumnezeu.
„Ne-o veni și nouă-odată
Zi de plată și răsplată
Să-l aducem la aman
Pe Gaziul de Osman”.
(Alecsandri, Hora de la Plevna)
E corect explicat, așadar, acest „aman” = protecție, garanție, pace, intrat în absolut toate limbile care au fost în contact cu islamul. Dar dicționarele nu ne mai spun că „amanet” este același lucru și același cuvânt. Amanetul unde duci inelul bunicii sau chitara ta dogită din adolescență. Noi am primit, în română, „amanet” tot prin turcă, unde e „emanet”, din arabul „amāna” (أمانة).
Amanetul e un foarte vechi obicei în lumea musulmană. Amanetul era oferirea de ostateci ca zălog pentru a avea garanția păcii. Toți prinții și voievozii vasali Imperiului Otoman își trimiteau feciorii „amanet” la Stambul.
Acolo, la Înalta Poartă, ei erau tratați cu toate onorurile datorate rangului lor, dar în practică rămâneau o garanție că tătânele lor domn prin Moldova, Gruzia sau la Han Tătar își menține jurământul și păstrează pacea. Ei erau „amn” (أمن), chitanța de protecție. Nu doar prinții creștini, ci și cei musulmani, cerchezi sau albanezi, erau obligați să-și dea odraslele amanet.
Unii, precum Cantemir, aveau să se adapteze perfect dați în amanet, căpătând cea mai înaltă educație și revenind domni în țara lor. Dar amanetul putea fi practicat și invers, de puteri creștine în contact cu musulmanii.
Astfel, generalul rus Pavel Grabbe a cerut și obținut de la cumplitul emir și imam al Caucazului, Șamil, cu care Rusia a fost în război un sfert de secol, ca acesta să-și dea feciorul, pe Jamaleddin, amanet (аманат) la curtea Țarului. Istoria acestui Jamaleddin e tragică. După ce a crescut și trăit 15 ani în fastul imperial rus, i-a fost înapoiat lui Șamil, ca adult, într-un schimb de prizonieri, și s-a stins de melancolie în ariditatea ostilă a munților Caucazului pe care nu-i cunoștea, tânjind după balurile din St. Petersburg.
De aceea, e tristă degradarea termenului de „amanet” pentru a desemna nimicurile pe care le lași la cămătar sau la muntele de pietate pentru o mizerabilă sumă cu dobândă hoțească. Totul se degradează azi, uite, până și luarea grațioasă de ostateci.
AUTOR: Dan Alexe
