Evocări// Viața și moartea violonistului Valeriu Negruzzi
Cine-și mai amintește de violonistul Valeriu Negruzzi, cel care se făcuse renumit pe la sfârșitul anilor 60 datorită faptului că dirija și diriguia ansamblul de muzică populară Mugurel. Acel Mugurel care a întors lumea muzicală către neaoșul cântec popular, care făcea furori prin republică și nu numai. Pe lângă tinerii muzicieni, deveniți în timp nume sonore precum Mircea Oțel, Ion Ciobanu, Petru Dabija, Sergiu Cojoc și alții, străluceau în scenă prin originalitate și capacități vocale - Maria Drăgan, Ansatasia Istrti, Vasile Marin, Valentina Cojocaru.
Acest colectiv a activat în jurul a 9 ani și astăzi se vorbește despre artiștii lui cu un deosebit respect și admirație. Cei enumerați atât soliști instrumentiști cât și vocal erau personalități artistice aparte fiecare cu stilul și felul lor de interpretare. Și peste toți acești tineri de atunci - Valeriu Negruzzi.
Chiar dacă tatăl lui era născut în satul Alexandrovca, un sat de moldoveni de pe Bug din regiunea Nicolaev din Ucraina prin căsătorie se stabilește la Odesa. În această familie vin pe lume 3 copii- Oleg, cunoscutul compozitor de muzică academică, Violeta, care e vicedirector muzical la Teatrul Maiacovschi din Moscova și Valeriu, care vine la Chișinău și se înscrie la Colegiul Ștefan Neaga, apoi urmează Conservatorul Gavriil Muzicescu ca ulterior să devină un foarte bun și apreciat violonist.
Fiind student activează în taraful Institutului de medicină, taraf diriguit de Isidor Burdin. Aici Valeriu Negruzzi prinde dragoste de cântecul popular și o frumoasă experiență de a cânta acest gen de muzică. Este remarcat printre specialiști și inviatat în ansamblul Tineretului de la Filarmonică, iar atunci când acesta se dispersează în două colective- unul devenind de muzică ușoară –Norocul în frunte cu Mihai Dolgan și al doilea de muzică populară - Mugurel i se propune lui Valeriu Negruzzi să diriguiască acest ansamblul.
Aici Valeriu Negruzzi cunoaște slava cu adevărat. Sutele de concerte prin toată republica ridică săli în picioare, înregistrări radio și TV, filme muzicale, vorbesc despre un colectiv original cu oameni foarte talentați. Chiar dacă în înregistrările violonistului Valeriu Negruzzi se simte accentul academic de interpretare, totuși, muzica populară moldovenească pe care o iubea enorm își spune cuvântul. Piesele alese de dirijor pentru ansamblu atât cele instrumentale cât și cele vocale ajungeau direct la sufletul oamenilor din sânul cărora și porniseră acele capodopere.
Dar veni și anul nefast 1974 când acest colectiv este desființat și atunci Valeriu Negruzzi este invitat în orchestra Fluieraș diriguită de Serghei Lunchevici pe post de violonist, apoi câțiva ani activează și în orchestra ansamblului de dansuri Joc.
Atmosfera acelor timpuri, când puteai fi etichetat ca apoi să nu te mai poți ridica la nivelul la care meriți, perioada sovietică politizată până la refuz, când tinerilor artiști li se tăiasu aripile din zbor, tot mai mult și mai mult îl duceau pe Valeriu Negruzzi cu gândul la o eventuală evadare din acest țarc. Și iată că se ivește o asemenea ocazie. Un grup de muzicieni moldoveni sunt invitați în Franța să concerteze. Atunci a hotărât Valeriu că nu se mai întoarce acasă deși aici îi rămăsese familia.
Începuturile într-o țară străină sunt foarte grele. Primele angajări în câmpul muncii a fost într-un ansamblul țigănesc. Apoi întâmplător face cunoștință cu un bogat emigrant de pe plaiurile noastre care deținea restaurantul Grigore Rasputin și în care activa un colectiv numeros de muzicieni. Iată că aici Valeriu Negruzzi se poate manifesta plenar în plan artistic și tot odată își poate câștiga bucățica de pâine. Între timp își aduce familia – soția și o fiică, cealaltă fiind deja stabilită în SUA. Ani la rând Valeriu Negruzzi a predat copiilor francezi lecții de vioară. Viața părea că merge în cursul ei firesc, artistul fiind mulțumit de tot ceea ce făcea în plan profesional pentru publicul francez, numai că în 2020 când lumea e invadată de acel nemernic Covid, este răpus și Valeriu Negruzzi într-o zi de 17 martie.
Ce e viața unui om? Un răsărit și un apus, o cărare pe care rămân urmele lui.
AUTOR: Veta Ghimpu-Munteanu
