O samă de cuvinte//Vocabularul latin al creștinismului românesc
Când a apărut creștinismul pe teritoriile României de astăzi? În niciun caz odată cu legendarul sfânt Andrei care ar fi acostat în Dobrogea, creștinând dacii și geții, despre care nu știm mare lucru și a căror legătură cu românii de azi este mai mult decât îndoielnică (vezi cartea mea «De-a dacii și romanii», Humanitas, București, 2023).
Circulă de la o vreme o teorie – care nici măcar nu e nouă – că românii ar fi fost creștinați abia după sosirea slavilor în Balcani și pe teritoriul României de azi (dar incluzând, desigur, și teritoriul actualei Republici Moldova).
Asta ar explica – spune teoria – de ce o parte atât de importantă a lexicului religios român vine din slavă: schit, strană, clopot, hram, vlădică, duhovnic etc., în special termenii care țin de organizarea religiei și a instituției religioase. Tot așa, în ciuda influenței strivitoare a Bizanțului și a culturii grecești în Balcani, influență continuată chiar și după victoria otomană, limba de cult a românilor a fost întotdeauna slavona de biserică (adică bulgara veche), după cum slavonă (chirilică), iar nu greacă, a fost și scrierea, până pe la 1860.
La prima vedere, argumentul pare convingător, însă lingvistica îl răstoarnă. Termenii slavi de mai sus (inclusiv expresii al căror sens e uitat, precum bo(g)daproste = Bog da prosti = Dumnezeu să ierte) țin cu toții de organizarea religiei, în schimb lexicul fundamental, intim și personal al creștinismului este latin: cruce, credință, cuminecare, păcat, rugă, închinare, Dumnezeu și Domn (cu apelativul vechi: Doamne) sau biserică (deși basilica vine inițial din greacă, în română – ca și în dalmată, am văzut – e moștenit din latină). E limpede că toate acestea n-ar fi fost căutate și scoase de țăranii protoromânii, presupus proaspăt creștinați de către slavi, din vreun vechi fond latin nefolosit, ci ele erau în uz la venirea slavilor.
Dar și multe dintre vorbele vechi, unele încă în uz și care nu mai au legătură cu cultul creștin - altele uitate, vin tot din latină. Așa este a săruta, care vine de la salutare, și a se închina, care vine de la inclinare. Dar și vorbe vechi precum "cuminecătură", care vine de la comunicare, altfel astăzi neologism luat din franceză.
Altfel zis, românii erau creștini cu mult inaintea venirii slavilor, iar asta se vede chiar din formulele cele mai simple, care au traversat mileniile, precum „Doamne ajută-mă”, care nu este altceva decât latinescul: „Domine, adjuva me!”
Sigur, creștinismul a fost o religie minoră și periodic persecutată înainte de edictul de la Milano din 313. Creștinismul nu a putut așadar fi solid implantat în Dacia romană, înainte de strămutarea la sud de Dunăre. Latinitatea creștină din care a ieșit limba română s-a născut în Balcani (din nou, vezi biserica–basalka < basilica). Nu este atestat creștinism în Balcani înainte de Edictul de la Milano din 313 nici măcar în orașele grecești de la Marea Neagră, cu atât mai puțin prin sălbăticia nomazilor din câmpiile Bărăganului sau a platourilor Moldovei.
Vedem astfel cum lingvistica ne poate fi mai de folos, deseori, decât arheologia, în reconstituirea unor zone de umbre aparent inaccesibile ale trecutului. De pildă, arheologia este invocată de acei adepți ai teoriei creștinării tardive a românilor pentru a sublinia menționata absență cvasitotală pe teritoriul României a unor ruine de așezăminte religioase vechi și aparenta incongruitate a faptului că un lăcaș de cult (de cele mai multe ori de dimensiuni extrem de modeste) ar fi putut fi numit biserică, termen ce la origine desemna o măreață bazilică, precum cea a Sfântului Petru de la Roma sau precum Sfânta Sofia de la Constantinopol.
Or acest raționament ignoră un fapt elementar: româna nu trebuie analizată izolat, ci inserată în cadrul întregii latinități balcanice. Or, pe lângă faptul că și în aromână așezământul religios e numit tot biserică, mai avem mărturia incontestabilă a limbii dalmate (vegliota), unde așezământul religios, oricât de primitiv, era tot basalka sau basaica, exact precum biserica română și aromână. Nici urmă de vreo măreață bazilică, așadar, ci doar un termen de cult care își pierduse sensul greco-latin inițial și care în Balcani desemna o realitate materială mult mai modestă.
Concluzia este una singură: latinitatea creștină a românilor este pur balcanică (vezi biserica aromânilor și dalmaților, deși există și în limba romanșă) și nu a putut să apară la nord de Dunăre.
AUTOR: Dan Alexe
